sau „socoteala de-acasă cu aia de-acasă…”
(disclamer: urmează un post ceva mai serios decât cele cu care v-am obișnuit, să nu ziceți că nu v-am atenționat. Dacă vreți mai funny, avem din urmă 😀 )
Asta e pentru toată lumea căreia (ca și mie) încă îi e greu să nu-și facă așteptări. Și mai e pentru toate mamele cu copii mai puțin modelu’-din-manual, care nu vor sfaturi, nu vor îndrumări, nu vor să li se spună cât și cum greșesc…. vor și ele să se plângă un pic. Atât.
Întotdeauna am crezut că (dacă voi ajunge să am copii) mămicia îmi va veni ca o rochie bine croită. O rochie ce se va mula perfect pe dorințele și personalitatea mea și care mă va face să strălucesc elegant, punându-mi în evidență calitățile și mascându-mi discret defectele.
E mai degrabă ca un sac de cartofi. Nu stă nicicum pe mine, mă chinui încontinuu, scălămbăindu-mă, să-mi scot mâinile, picioarele și mai ales capul. Se mulează pe dracu’. Îmi scoate în evidență toate cusururile, iar singura strălucire e cea din ochii mei sticloși de nesomn. Și n-au trecut decât patru luni. Și e doar primul :-O (dada, surpriză! Oricât de mult mă lamentez, o fac din nevoia de haz de necaz. Copilu’ e cu adevărat minunat, mie îmi pare perfect, îl ador și pe el și pe ta-su și aș mai face încă vreo doi… așa, să-mi fac mâna. Însă gândurile bune sunt pe toate drumurile și nici pe departe atât de amuzante. Blogu ista-i strict despre partea de chinuială.)
Întotdeauna am crezut că o să am o sarcină ușoară.
Bine că am avut o sarcină „punct”. Că după ce gineco îți spune „aveai un ovar polichistic, acu’ sunt amândouă, iar din cauza ăluia drept nu ai ovulație mereu” (trădătoru’ naibii!) și „nu te îngrijora. Dacă nu rămâi însărcinată, vino peste un an și vedem ce e de făcut”, cam stai și plângi ca proasta de fiecare dată când îți vine ciclu. Am rămas până într-un an – în zilele noastre, în bula noastră socială, sunt o norocoasă.
Ce-i drept, cu sarcina n-am avut nici o greață (la propriu). Cât a stat gremlinache în burtă m-a lăsat să mănânc ce-am vrut, să dorm liniștită, să fac trasee montane și sex, să lucrez până în luna a 8a.
Sigur, ultima lună și-a scos pârleala, când m-a ținut locului în valuri peste valuri de contracții prin care tot amenința că dacă nu stau potolită, vine mai devreme și-mi arată el mie! Ei bine, după ce luna a 9a m-am deplasat ca o balenă prin melasă, n-am ridicat un pai și am stat jos mai mult decât în toată viața mea adunat, a apărut cu 3 zile mai târziu de termen, abia convins. Tot noianu’ de contracții fusese absolut degeaba. De-gea-ba.
Întotdeauna am crezut că o să nasc natural. Din străbunicile mele încoace am fost învățată că „noi suntem bune de prăsilă”. Am crescut cu expresia asta și cu povești despre copii mulți, purtați și născuți ușor de mame iubitoare și dedicate. Un ideal, o frumusețe, o minunăție! Nici nu mi-am închipuit că va fi un travaliu lung (mai exact un pretravaliu de 24 de ore, cu durerile aferente, dar în final fără travaliu propriu-zis, care să și scoată copchilu’ afară), sau vreo chinuială de orice fel; mă simțeam în formă și în stare să-l scuip imediat, doar să stea cineva la primire.
Ei bine, în zilele noastre în Românica noastră, ești norocoasă dacă vrei cezariană la rece, căci mai toți doctorii sunt pregătiți să facă asta la cerere. Dacă vrei, ca mine, minime sau deloc intervenții medicale nenecesare, ai cam pus-o. De fapt, mai nou să te ferească Sfântu’ să vrei să naști vaginal. Abia mi-am găsit doctor care să nu recomande să ți se taie cinci rânduri de carne fără a fi nevoie, cu o seninătate de parcă ți-ar recomanda să te gâdile cu pene de păun. Bașca mai toată lumea se uită la tine de parcă ai fi vreo ciudată masochistă, de parcă anestezia pentru cezariană durează un an de zile și nu te doare deloc – hahaha. Am găsit în final și un astfel de doctor. Însă lucrează și el într-un spital (menționez că, spre norocul meu, privat – unde frica de infecții și scârba de șpăgi m-au împins). Când am ajuns deci, să mă internez, după 15 ore de la debutul contracțiilor, am dat de doctorița de garda care n-avea chef ea de primipare urlătoare la ea pe tură. Că ce pana mea, s-a făcut ea ginecolog ca să audă proastele cum se aolesc? Menționez că eu sunt pe dos (în general!) și că n-am zici nici “miau”, chiar și la contracțiile de intensitate maximă, însă m-am aolit și când mi-au băgat branula (ce-i drept au băgat-o și prost!). Când să îmi facă tușeul zice “hai, sus pe masă”. Îndrăznesc și eu să fiu glumeață și bag un “Mmminunat!” (căci, pe bune, cine are chef să fie scobită p-acolo dacă nu se lasă cu o țigară de după!?) și primesc replica promptă ca o palmă peste fața mea de nerușinată care a îndrăznit să tulbure liniștea spitalului cu nealinierea la cezariană: “păi E minunat, nu? Că doar nașteți natural!”. Am ridicat o sprânceană, dar am lăsat-o asa. Mai departe. Scrisesem pe formular că vreau epidurală la cerere. Îmi zice “La cerere?! La cererea cui?! Scrieți aici că vreți epidurală la 4 cm! Nu se poate nici mai devreme, nici mai târziu! Că vă e și dumneavoastră mai bine și ușurează cooperarea dintre noi!”. Femeia probabil credea ca o sa umblu urlând și ținându-mă de pereți prin spital să vin să nasc în urechea ei în camera de garda? Îmi venea mie să-i zic la cererea cui, doar că nu o cunoșteam pe mă-sa. În continuare, “tre sa va punem branulă”. Doar am întrebat “de ce? Căci nu doresc să fiu hidratată cu perfuzii, vreau să beau lichide” (vorbisem cu doctorul meu despre asta, mă asigurase că dacă e totul ok, pot să mă mișc, să beau etc.). În loc să îmi spună că e protocol în caz de urgență, o văd că se ia la propriu cu mâinile de cap (că deh, tocmai pe tura ei s-a nimerit una întrebăcioasă) și îmi spune că e obligatoriu să primesc perfuzii și monitorizare continuă – adică să stau travaliul la pat – că dacă beau și vomit și mă înec cu propria vomă?! de m-a băgat într-o panică cu tremurat din care doar moașa din sala de nașteri m-a mai scos (cum mi-a scos și repus cum trebuie și branula, să nu mă mai doară) . În cinci minute râdeam din nou și eram calmă și concentrată, să-i dea Duamne Duamne sănatate femeii!
În fine, din păcate, după ce am muncit și eu și bebe (și soțul!) la contracții vreo 24 de ore, până la urma n-a fost să fie. „Col spastic” (iar trădare! l-o fi speriat doctorița de gardă și n-a mai vrut să se deschidă). Am făcut și epidurală, ca poate-poate, însă epidurala n-a reușit decât să mă pună pe mine pe pauză. Când mi-am dat seama că nu prea mai pot merge pe picioarele mele nici până la baie (am mers, ca m-am ambiționat), lipsa de control asupra propriului corp m-a înmuiat teribil. De-acolo încolo am urmat procedurile apatic, nu mai eram eu cea care năștea – erau doctorul, asistentele, anestezistul, spitalul, totul rece și trist în jurul meu, soțul pe-afară pe la ușă, gândul că propriul corp m-a trădat și pe mine și pe bebe. N-a putut, deci, ieși el pe la subsol, așa că a fost scos pe la mansardă. După ce fusese împins de contracții într-un col deschis abia 3 cm, a ieșit săracu’ țuguiat ca un ou de Paște – d-ăla semeț, care sparge fără greș toate celelalte ouă. Pentru operație au intrat iar pe făgaș protocoalele spitalului. Luptă în van să stea și soțul în sală. Luptă în van să lase copilul cu mine câteva minute, după ce a fost smuls din mine (căci, deși sub anestezie durerea nu se simte, senzația când doctorul se opintește să strecoare ditai copilu’ printre țesuturile și organele tale și să-l tragă afară nu e amorțită nicicum. Jur că a înclinat masa aia către el doar ca să proptească un picior pe ea în timp ce trăgea de noi).
Întotdeauna am crezut că eu și abia-născutul MEU vom avea momentul nostru magic, să ne cunoaștem. Îmi imaginam idilic mogâldeața PE burtică, pe piept, la piept, în liniște si pace, în timp ce valuri de iubire ar fi spălat efortul depus de amândoi.
L-au smuls și l-au dus pe o masă să-l bibilească. Urlam amândoi, fiecare de pe masa lui, eu uitandu-mă numai la el, el neștiind ce naiba i se întâmplă.
“Noi tre’ să fugim cu el pe secție!!” zic asistentele de la neonatologie, după ce mi-l dau înfășat ca un cocon, să ne atingem o secundă obraz pe obraz. El ca în cămașă de forță, eu legată de mâini de masa de operații. De ce să fugiți, măh, cu copilul meu? N-ați putea să mergeți încet?! Norocul lor că eram răstignită acolo și n-am putut s-o pornesc după ele (avem antecedente în familie – după ce l-a născut pe frate-meu, maică-mea a făcut „hop” de pe masă, să se ducă să vadă și ea ce-a ieșit, de a panicat cadrele medicale p-acolo). La mine s-a dus dracu’ visul meu de a avea copilul pe piept după naștere. Ce oră magică, ce piele pe piele, ce respectarea dorinței pacientului (în condițiile în care copilul a ieșit perfect sănătos, să ne înțelegem). „De ce plângeți doamnă, ce s-a întâmplat, nu sunteți fericită?”. Pe fiu-meu l-am văzut două ore mai târziu, umflat de lapte praf – „Păi vreți să se deshidrateze? Nu vreți să-i fie bine?!” (ce întrebare mișelească să adresezi unei mame).
Întotdeauna am crezut că voi alăpta fără probleme. Treaba aia de minune ca în reclame sau filme. Tot idilic visam! (doar am citit tot ce era de citit, am exersat, m-am lămurit și pregătit).
Ce pace frate, ce senzație inegalabila?! Până acolo e cale lungă și anevoioasă. Și chiar dacă ajungi la senzația minune, nu ține – vine și pleacă după toanele lui sugăcilă. Până atunci, însă, e cu bebe care nu știe să sugă, mami care își dă cu teoria în cap și sâni care prind viață și fac ce îi taie pe ei capul.
La mine a fost (și e) cu muncă multă, sudoare, durere. Piticul meu ba nu lua în greutate inițial, ba și-a scos pârleala apoi; în majoritatea timpului e titirez la sân, de îmi trebuie 8 brațe să-l țin acolo și să mă și apăr de genunchi în piept, tras de sfârcuri ca de ciungă, pumni, palme, zgârieli. #mamacaracatiță. Ei și ca cireșele pe tort, mai ai și partenerul care îți spune nostalgic că degeaba îi ai mai mari decât i-ai avut vreodată și mai mereu pe-afară, căci “mda, ăăă, lasă…. să termine el cu ei mai întai!”. Cri cri cri.
Iar la final, tre’ să te aștepți să rămai cu ceva care seamănă mai degrabă cu două trăistuțe atârnate de șemineu la Crăciun… înainte să vină să le umple Moșu’!
Pentru cine se decide, ca mine, sa alăpteze exclusiv (și e la primul copil) eu recomand, nu neapărat în această ordine: acatiste la biserică, proteze de fier pentru sfârcuri și consultant în alăptare. A, și dopuri în urechi pentru apropiații care văd că te chinui (că așa sunteți unele, ca mine – chinuite) să îi oferi copilului tot ce poți tu mai bun, și în loc să-ți zică „dă-i înainte!” îți zic „dă-i lapte praf și dormi liniștită / da’ fă-i, dragă, un program / da’ mai lasă-l, dragă, și să plângă”….). Ei bine, după sabotajul pe care l-am primit în maternitate, alături de o tonă de informații contradictorii (fiecare cadru medical după cum îl tăia capul, unele recomandări care chiar făceau rău!) am ajuns acasă cu bebe așa: eu plângând de durere (cu bolovani în sâni) în vârful patului, bebe plângând de foame la mine în brațe, bărbatu-meu deznădăjduit tot zicând „dă-i lapte praf și gata!”, frate-meu alergând tot orașul un curier, ca să îmi aducă o zi mai devreme o pompă mai bună de sân. Bine că există consultanți în alăptare, care pot oferi un sprijin real familiilor începătoare. Eu i-am întâlnit pe cei de la Prăvălia Părinților, iar cursurile lor și consultația acasă au fost mană cerească. Cum de cadrele medicale din maternități nu sunt obligate să fie la curent cu tot ce înseamnă alăptarea, pentru mine este peste putința mea de înțelegere. Și asta este din păcate din ciclul „ca la noi”.)
Întotdeauna am crezut că îmi voi include copilul automat și din start în toate activitățile zilnice, că vom face totul împreună; că vom integra noul venit perfect în viața noastră, fără traume pentru el, postpartum pentru mine, certuri cu soțul. Imaginea era perfectă: eu, cu copilul în wrap facând treabă prin casă, gătind ceva pentru cină, dormind când doarme și bebe, în afară de un somnic două rezervate pentru mami+tati=love.
Bahahahahaha, ce râd acum (dar nu cu râsul meu) când mă gândesc ce fraierică eram să cred toate astea. Gremlinache al meu:
– n-are nici o intenție să stea în sling prin casă. Ori te joci cu el, ori il cari de colo colo, dar doar în brațe, ca să vadă, să analizeze, să studieze. Ori îl cari de colo colo. Ori îl cari de colo colo. Ia și fă treabă dacă poți. Vorba unui prieten, noi zici că facem ordine cu grenada. (și nu, nu plânge gremlinu’ de răsfăț, mama lui de răsfăț! Are o țâră enervantă de reflux și îl deranjează când stă pe spate). Ce-i drept, spartană cum sunt, de când ne-au dat drumul de la maternitate, copilul a fost (și este) în sling cu mine pe toate drumurile. La plimbat câinele, la cumpărături, pe metrou/tramvai/tren, la ANAF, în vizite, la doctor, la epilat (o, da), la ăia cu indemnizațiile (episod despre care o să vă povestesc în curând). Și rar îi pun căciula pe cap. :-O În schimb i-am dat piept (și) pe tramvaiul 23, în timp ce prin căști participam la un curs de prim ajutor pediatric.
– n-are nici o înclinație spre maniere la masă. În continuare majoritatea meselor sunt cu wrestling, cu urlete, titirez, legănat, plimbat, păcălit. (același reflux – care e fiziologic, nu-l împiedică să se pufoșească/lungănească pe zi ce trece, și pentru care singurul medicament e răbdarea care la mine e scumpă și se găsește greu, sărăcuțul!). O senzație unică într-adevăr – de oboseală și frustrare (îmi povestea cineva pe feisbuc cum ea citește când alăptează și se uită la filme când doarme copilu’ – cele șapte ore pe noapte + o oră la fiecare trei ore în timpul zilei. Nu sunt geloasă deloc, i-am dat unfriend din cu totul alte motive 😀 )
– (al meu) n-are nici un vis să doarmă. 10 minute ici, 15 minute în sling afară, întodeauna două – trei ore dacă mă păcălește pe mine să stau trează. Așa, un fel de „mami, stai tu de șase, să dorm și eu. Ah, te-ai pus să dormi? Hai că stau eu de șase…”. Nopți în care se trezește doar de două ori, altele (multele) în care se trezește din oră în oră, unele în care se trezește la fiecare 15 minute. (da, e genul care ia toate achizițiile în barbă, ce întreprinde ziua, macină noaptea, alături de ultimii mei neuroni). Am vorbit și cu pediatra. Că deh, poate „fă-i, dragă, program”, „bagă, dragă, sleep training”, „dă-i, dragă, lapte praf”, „e, dragă, de la tine. Ești tu stresată și stresezi copilu’ ” au dreptate și greșesc eu. Are doctorița trei copii, iar cel mai mic e exact ca al meu și n-are ce-i face. Nici ea n-a mai dormit de mult. M-a bătut pe umăr – agață-te înăuntru acolo (hang in there).
– de menționat că odoru-meu, dacă e în societate, cu lume, vorbăraie, petreceri, brațe multe să-l țină și să-l gâdile în fund – e copilul perfect, zâmbește, râde, nu plânge, nu mârâie, nu miorlăie. Drept pentru care aud constant: „ce-ai femeie, ești nebuna? Uite ce copil cuminte ai!” 8-|
Așadar și prin mare, dincolo de oboseala cronică, accesele de furie, răbdarea pierdută cine-mai-știe-pe-unde, bine că e copilu’ sănătos tun și material de haz de necaz, că altfel poate băgam niște ifose d-alea de „nuș, dragă, eu întodeauna așa și pe dincolo, iar al meu întodeauna așa si pe dincolo #copilulperfect” sau mă apucam să-mi dau cu părerea despre anti-perănting și neo-nutriție și cine știe la ce prostii vă mai învățam!
Dumnezeule cat de bine îmi face …Chiar dacă vine 2 ani și jumătate mai târziu. ..sa aud ca sunt multe alte mămici ai căror prunci nu sunt “perfecti” ? hang in there căci se merita. Eu fiind departe de casa…Am petrecut acele clipe singura cuc nici măcar cu soțul lângă căci munca l-a ținut mult timp departe de casa…si am supravietuit pana la urma…Acum îl vrem pe al doilea?Multă sănătate și sa ne vedem de “imperfectiunile” noastre în liniște și pace
Esti o eroina! Pe bune! 🙂