Ziceam că ne-am mutat. Iac-așa:
Exact când am început să răsturnăm (fosta) casa cu fundul în sus și s-o scuturăm bine, să nu uitam ceva (nu ne-am întors decât de trei ori – oricum, mai bine decât ultima oară când ne-am mutat, și am luat tottottot, în afară de un ou pe care l-am uitat în frigiderul scos din priză… vara!!), s-au coordonat teroriștii, astfel încât: câinele s-a gândit că e un moment bun să se descompună (pe bune, diaree zile întregi (ooo daaa!), o vertebra dizlocată cu inflamația de rigoare în coadă – nu putea să și-o ridice, ziceai că-l cert perpetuu -, incidental am descoperit la radiografie că are osul penisului rupt, fractura veche – cine naiba știa măcar că patrupedele au os în p#$ă, dar apoi că al meu și l-a fracturat?!?!?! -, nush ce drăcie la ochi de i-au curs zoaie din ei săptămâni întregi, plus (bonus!) o dermatită atopică la o lăbuță – adică șchiopăleală și supt și lins de ne-a terminat psihic cu plescăitul non stop). Peste toate astea copilul ajunsese cu mârâielile mai rău decât pechinezul ciufut de la colțul noii străzi când îl vede pe Jack. Așa că, deci, hâțână-l pe unul, plimbă-l pe celălalt, dă-i picături unuia, unguente altuia, și invers, și amândoi de-odată și repeat.
Între timp, împachetează, strânge, alăptează, plimbă potaia – diaree, remember? (la 2 am, 3 am, 5 am, oricât eiem), alăptează (la 2 am, 3 am, 5 am, oricât eiem). Noroc cu soțul, care a preluat câinele (din lipsă de țâțe, că altfel ar fi preluat săracu’ și copilul).
În fine, am reușit să adunăm în saci și cutii ce n-am spart la nervi. Și dă-i din nou: alăptează, organizează, hâțână 8+ kile de bebe cu mârâieli în spate, în timp ce în față îndeși în saci, încerci să te auzi la telefon, sau măcar gândind, și faci tetris prin cutii.
Am reușit să blochez și băieții care ne-au mutat, când au dat mașina de spălat ușor în jos pe scări, și m-au găsit pe mine dând țâță la subsol, în spălătorie. Au plantat săracii mașina și-au uitat s-o racordeze. Ce vorbesc, abia au mai găsit amărâții ieșirea, așa cu ochii întredeschiși.
Nu-i bai, că au venit ai mei să ne ajute în primul weekend. Norocul nostru, dar mai putin al vecinilor, că se plictisea tata și s-a apucat să-mi racordeze mașina. Nu e atât de ușor și silențios când racordul, care se dovedește prea îngust, trece printr-un zid de treij’ de centimetri. Nește dăngăneli de se-auzeau până-n pod (plus niște montări ulterioare de mobilă – de către mine, cu șurubelnița și ciocanul și copchilu’ în spate) au făcut din noi aproximativ „vecinii cu bormașina”. Am menționat că ne-am mutat într-o căsuță? Acum avem subsol și pod și curticică (ce de locuri în care să uiți și să pierzi un copil… 😀 ) și un singur rând de vecini care să știe exact de unde vine scandalul – de la noooi, woop woop! Iaca deci, cum ceva plăci de faianță sparte au astupat o vreme plânsetele copilului și smiorcăielile câinelui. Nu sunt sigură că vecinii ne-au fost recunoscători.
Cel puțin, când soțul de ~100 de kile, cu multe cutii în brațe, a căzut pe scări fix în fața ușii lor, spărgându-le un ghiveci cu flori, au crezut oamenii că e cutremur. Mi-au zis dup-aia că au stat o vreme toți cu ochii la lampă. Bine că și-a luxat al meu glezna și a primit milă în loc de blesteme. Păreau îngrijorați mai mult pentru copil…. „dar de ce plânge așa de rău… de foame?” (da, așa sunt eu, mai spartană, nu-i dau să mănânce, ia să se descurce singur!) „aaa, a noastră e foarte cuminte, când era bebeluș doar mânca și dormea”, iar completarea chiar din partea fetiței de câțiva anișori „eu dorm toată noaptea!”. Noroc că sunt oameni de treabă, că altfel o luam personal.
Și ziceam că au venit ai mei să ne ajute să despachetăm. Adică să plimbe copchilu’ și patrupedu’ până ne dăm noi în cap cu sacii și cutiile, încercând să le găsim locul. Sâmbătă: doarme pramatia mică 4 ore în cărucior, plimbat de bunici prin parc, numa’ să mă facă de râs „ia draga, uite ce bine doarme în cărucior; de ce nu-l plimbi dragă mai des în căruț?!”. Duminică, maică-mea, vitează, se oferă să repete figura. Doar că piticu’ meu nu mai e de acord și bagă un mișto de ei, de le taie orice urmă de macaroană. O văd pe săraca maică-mea intrând pe ușă, după nici o oră, cu copilul în brațe, leoarcă de transpirație și gâfâind: „vai, dragă, cum am ajuns în parc s-a trezit și a început să plângă de n-am știut ce să-i mai facem. Cu nici un chip n-a mai stat în cărucior! L-am cărat cu rându’, și eu și taică-tu, până acum, nu mai putem!!”. Dacă nu era maică-mea să-mi fie milă de ea, m-aș fi prăpădit de râs.
Ei și ca să n-o mai lungim, finalul e deschis și previzibil: o lună mai târziu și tot din/printre cutii și saci trăim. Ai mei, după weekendul cu pricina au declarat neîntrebați, răspicat, ca să nu existe urme de îndoială: „păi… cred că după sărbători mai ajungem la voi… hai, baftă, vă pupă mama!”. Până acu’ s-au ținut departe de cuvânt.
În rest, doar d-astea obișnuite:
Fiu-meu a ajuns un simpatic de mori. Cu el de gât. Nu e o figură de stil, e pe bune. Știți cum fac mâțele cozonăcei? Așa și al meu, când suge, mă frământă pe gât, de gură, de unde-apucă. Ce botox, frate? Să vezi ce ușor îmi trag meclă de selfiii după ce se înfige piticania în botu’ meu și mă face (din țață) rață!
Fiu-meu e ca ceapa. Delicios, da’ nu se lasă până nu-ți dă lacrimile zdravăn. Na, de exemplu, orice copil trage de păr, e normal. Eh, dar eu și aici tre’ să mă laud cu al meu, care e mai cu moț; se înfige, mă nene, FIX în pufu’ de pe ceafă sau de la tâmple, ca atunci când smulge să simți, nu așa…
Fiu-meu mârâia. Mai nou miaună! Iar mie mi se pare minunat, deși nici nu îmi plac pisicile în mod deosebit. Într-o zi mieunau amândoi unul la altul – el și câinele – am zis că sunt la camera ascunsă. Mulțumesc lui Dumnezeu că nu mai mârâie, totuși, că nu cred că mai rezistam mult cu sunetul ăla de unghii pe tablă. O fi timpul să trecem de la cățeluș cu părul creț la pisicuță-pis-pis-pis…
„Mi-e somn, mi-e sooomn fir-ar al naibii! Bă, voi nu înțelegeți că NU vreau să dorm?!?!”
Nou salt mental = noi torturi. Acu’ alta! Plânge când vrem să-l băgăm la somn și o ține așa oricât. ORI.CÂT! Singura variantă e să-l plimbăm afară. Singura variantă să nu ne dea noii vecini afară, că abia ne-am mutat. Nu merge în casă, cu geamul larg deschis în toiul nopții și al iernii. Nu-l păcălim așa ușor. Afară. Atât. Și uite așa sunt prietenele invidioase pe mine, că ce-am slăbit, ce bine arăt. Nesomnul, nemâncatul și neliniștea. Dacă aș reuși să bag niște make-up și vreo țoală mai controversată, m-aș simți fotomodeală.
Fotomodeală sau nu, am ajuns în sfârșit, după lupte seculare ce au durat luni de zile, la cosmetică. Fiindcă #mamacaracatiță avea nevoie disperată de ajutor pe toate brațele. Așa încât, spre amuzamentul și chinul cosmeticienei, am făcut yoga, balet, wrestling și alăptare, toate acolo sus pe masă, printre fâșii de ceară. Nu era să-l epilez decât pe o mână. Să nu-i spuneți lu’ ta-su’!