Luna a cincea: bonus de Crăciun și Moș Ajun

Din capul locului: Nup, nu i-am luat nimic de Crăciun. Râde în hohote dacă îi foșnești o pungă în față. L-am lăsat să se joace cu ambalajele. Serios, ce rost avea?

În Ajun:
Vena care mi s-a umflat la tâmplă pe motiv de „în ce hal e casa asta” a ajuns să aibă copii. Serios, se ține de mână cu multe alte vinișoare, toate umflate pe același subiect. Bine că l-am prins pe soț acasă (amărâtu’ crede că e în concediu – bahahahaha) și am început să facem tot ce nu mi-a ieșit mie singură cu gremlinul în cârcă toată luna decembrie.
Paranteză cu purtatul bebelușilor: Nu de alta, dar gremlinul nu stă nici în cârcă. Babywearing my ass! Ce visam eu cum voi face de toate cu copilul înfășurat în cârpe, strâns lipit de mine. E aplecăcios (și nici câinele care mișună pe lângă mine nu mă ajută la faza asta) și titirezăcios și alunecos, e ca și cum aș încerca să leg de mine o căldare de slime fără căldare. Cică să pui copilul la purtător doar schimbat (check!), mâncat (check!), odihnit (cu-chiu-cu-vai-check!) și într-o dispoziție bună (bahahaha… ok, s-o lăsăm baltă, deci). Nu stă oricum în spate mai mult de zece minute, mârâie că se plictisește. Ce-i drept e încă în ssc, și nu vede peste mine, căci eu cu wrap-ul țesut sunt încă la exerciții. În videourile care te învață cum să legi pișcoți în spate cu o cârpă de patru metri zice mereu să exersezi de-asupra unui pat. Pentru numele lui Dumnezu, dacă vă apucă idei d-astea tibetane, ca pe mine, ascultați de ăia că știu ce zic. Al meu s-a scurs de pe mine pe pat, a ajuns pe burtă și a început să mormăie nemulțumit de o mamă cu opt brațe stângi. Îmi va lua o vreme până să mă încumet să mai exersez și până învăț niște minciuni ca lumea să-i zic lu’ ta-su, în caz de cucuie. Pe șold nu pot să-l leg, că e d-ăla care se apleacă încontinuu, zici că ferește gloanțe în Matrix, și abia pot să leg cârpele, dar apoi să-l și țin acolo. Încheiat paranteza.
Mdeci, revenind la Ajunul nostru. De început ne-am împleticit unii în picioarele altora, printre cafele și tărăgăneli. Ce, nu toată lumea face curat așa? Apoi am luat copilul la cumpărături și am trasat soțului niște sarcini: poate termini de asamblat dulăpiorul copilului (căruia nu apucasem să-i montez două ușițe – ale naibii balamale, m-au făcut la I, că în rest îl asamblasem singură), cureți baia și te apuci de bucătărie. El disperat: „da’ cât vrei să stai la cumpărături?!?!”. Mă întorc într-o oră visând la un dulăpior terminat și o baie curată care miroase frumos. Îl găsesc pe al meu înjurând la dulăpior, după ce pusese două balamale. Strâmb. M-am transformat în caracatița Hulk, am dat soț, copil și câine (cam în șuturi) afară și am făcut din astaIMAG4298[1], asta IMAG4307[1], ca să avem unde pune ciufulitura de brăduț luată la suprapreț în ultima secundă, și să iasă asta IMAG4320[1]

Paranteză cu Poșta Română și soacra australiancă. Ne-a comandat soacră-mea globuri personalizate. Awwww, ce drăguț, nu? Le-a comandat din Polonia (hand made, nu așa), să le primească în Australia, ca să ni le pună la poștă, să ajungă la noi în România. Și cu copilu’ în buzunar, să mă duc la nuș ce ghișeu de la mama naibii, să stau la coadă cu avizu’ în mână între mulți oameni transpirați, nervoși și strănutăcioși, ca să mi se spună că nu e acolo, e peste drum. De peste drum „da, la noi, dar după colț”, după colț să-mi rup gâtu’ și copilu’ pe niște trepte lăsate cum le-o fi lăsat cutremurul din ’77, până la etajul unu, iar la coadă, țâță la copil că murea de cald și nervi ca și mine, sub ochi îndârjiți care n-ar fi renunțat pentru nimic la locul din față, . Am văzut că sunt personalizate abia acasă. Până acasă am crezut că ne trimisese 4 globuri oarecare. Nu vreți să știți ce era la gura mea, chiar dacă în gând. Oare înjurăturile se transmit prin lapte?
Paranteza era ca să înțelegeți de ce musai musai musai am luat brad. Că altfel i le-aș fi atârnat alui meu de urechi și câinelui de coadă, probabil.

Apropos de câine, anu’ trecut i-am luat cadou, i l-am ambalat, i-am făcut și filmuleț când îl desfăcea. Phahaha, anu’ ăsta mă mir că ne aducem aminte să-i dăm de mâncare. Oricum, consider că a primit și el ceva. Covor. N-a mai văzut câinele ăsta covor de ani de zile. Bineînțeles, de cum l-am pus și aspirat, s-a tăvălit sârguincios, acoperind cu păr fiecare milimetru pătrat. Crăciun Fericit, câine, ce să mai zic?

De Crăciun:
Am îmbrăcat copchilu’ frumos, într-un costumaș alb cu roșu de la nașa. Aveam filme în cap, cum o să mergem la biserică, și apoi la familie, să facem și noi niște fotografii – primul Crăciun, haștag eveniment, alea alea. S-a pișat pe el de costum și de ideile noastre – la propriu. L-am îmbrăcat în „costumul” de Revelion și am făcut trei poze cu telefonul. Și așa am impresia că la 12 noaptea, de Anul Nou, vom dormi duși cu toții (iar pijamale are destule). Nu de alta, dar așa să facem tot anul – să dormiiiim!

Între pișuleală și biserică am zis să deschidem cadouri. De la mami pentru tati, de la tati pentru mami… evident că pișcot a vrut și el să fie în peisaj și mi-a dăruit mie, mama lui iubită… un mare (maaaare) caca. L-am acceptat, că îl caca-dorisise de vreo două ori și pe ta-su în Ajun, și nu puteam să mai profit. Meh…

La biserică a stat treaz toată slujba (în fine, tot cât am prins noi după ce am întârziat), m-a pus să-l plimb și să-i dau piept prin curtea bisericii, că deh, abia plecasem de-acasă, normal că i se făcuse iar foame, și a adormit mulțumit FIX înainte de împărtășanie. Știți cum dorm copii după împărtășanie, nu? (de zic băbuțele „vezi maică, cum se liniștește după?” Sigur că se liniștește mamaie, e sugar și tocmai și-a luat niște vin în freză.) Ei bine, eu nu știu, că pe al meu îl trezește! Mno, jumate australian, pe sfert moldovean… io ce mă așteptam, să-l facă pe el un vârf de linguriță de vin?! Normal că s-a trezit și m-a fixat cu o privire de „hai, mami, ne mai punem o dată la coadă?”

În sânul familiei, cum eram deja obișnuită, copilul a fost o minune. S-a lăsat pasat ca o minge de rugby, a stat la poze, a dormit vreo oră in marsupiu la ta-su în brațe, mai mai să-și rupă gâtu’ toată lumea căzând în admirație la portretul tată-fiu. Io îl car în fiecare zi, mai plimb și câinele și fac cumpărături în același timp, și nu mai cade nimeni în nimic pe tema asta. Meh…

În drum spre casă, când am rămas doar noi între noi, sigur că pișcoțel-urlățel a schimbat placa instant. Știți cum bebelușii dorm în mașină, nu? Ei, al meu e ăla care confirmă regula. A urlat, măi nene, tot drumul, de am crezut că o s-o ia șoferu’ pe arătură, sau că o să ne arunce din mers. Norocul nostru că era un Uber, și ăștia-s mai de treabă. Cu siguranță respectivul n-o să-și bage niciodată opțiunea „cu scaun de mașină” după experiența cu noi. Când să ne dăm jos ne-a urat omu’ un „noapte bună” moale, era clar că nici el nu credea ce spune.

Ei, drept epilog bag una cu speranță: a doua zi fiu-meu a fost bebel model. A dormit în parc în căruț (!), ne-am jucat frumos prin casă, fără mârâieli, am dansat, am mâncat împreună toți, iar noaptea a legat șapte ore de somn (pe bune!!). Exact cum îmi imaginam eu că va fi când voi avea copii. Dacă ne lăsa și pe noi să „stăm de vorbă” și nu se trezea urlând ca din gură de șarpe FIX în momentul culminant al discuției, ar fi fost copilul perfect. Pentru o zi, evident, că apoi și-a revenit la gremlinelile lui, așa cum bine ne-a obișnuit.

Hai să aveți un an (mult mai, cel mai, cât mai) bun, cu tot ce vă doriți de la el!
Cât despre mine… răbdare, dă-mi, Doamne, răbdare, că îmi fac cafea și singură!

Related Posts