Ia dă-te mă mami, la o parte, să mai scriu și eu, că numai prostii zici dacă te las p-aici singură!
Fiți atenți ce mi-au făcut ăștia de ziua mea acu’ vreo lună. Cică mi-au făcut cadou prima masă de solide. Auzi, cadou! Eu cred că s-au săturat de mine, și au încercat să mă omoare!
Păi, m-am trezit și eu ca omul, 6 luni, pfoaa, ce mare m-am simțit. Așa, de început, totul normal. Bine cunoscutul lăptic de la sursă, plimbat prin casă, să dau bună dimineața câinelui și obiectelor din jur. Minunat!
Mă și dintr-o dată, intră ăștia doi de poa’ să umble (ce să-ți spun, mare scofală!) în agitație, fir-ar ei cu degetele alea opozabile pe care le pot folosi! Îi aud: „nu merge aparatul cu aburi” (ce-o fi aia și la ce e bun?!) „are calcar”, „să-i băgăm niște oțet”, „închide ușa la bucătărie că ies aburii ăia și nu e bine”. Bine?? normal ca nu e bine!!
Au încercat să mă îmbete, mă, de ziua mea!! Adică ei și-au închipuit că aburii ăia alcoolizați stau cuminți după ușă! Bahahaha, acum înțeleg de ce maică-mea lua numai 2 în teză la fizică în liceu! Măi fraților, și când m-a luat așa o amețeală, m-am pus repede pe un plâns horror, să-i anunț că ar face bine să oprească drăcia aburitoare. Au oprit-o (că oricum se desfundase).
Dacă n-au reușit așa, au încercat să mă înghețe. M-au ținut într-un friiig cât au încercat să gonească alcooleala pe geam afară.
Ei și dacă tot nu m-am îmbătat și nici n-am înghețat, am crezut că am câștigat. Zic asta fiindcă m-au pus pe un tron înalt cu vedere la masă. Oricum sunt regele casei, nu știu ce le-a luat atâta să recunoască! N-am înțeles totuși, de ce au ținut să mă dezbrace. Meh, mie îmi place în pielea goală, nu-mi bat capul. Waa, ce de chestii pe masă, nici nu le-am văzut până acum. Ia să vedem: ce gust are cârpa asta? Ah, mi-a luat-o! Lasă că încerc dezinfectantul de jucării. Nici p-ăsta n-am voie? Îmm, ce interesant arată mojarul cu pistil. Haha, mă lasă să mă joc cu el, crede că e prea greu și nu pot să-l urnesc. Ups, e pe jos! Moaa ce zgomot!! Cică n-am spart gresia. Și dacă o spărgeam? Hoopaa, piua! îmi zic, în timp ce o văd pe mami că îmi aduce o tavă întreagă de jucării noi – ofrande! Așa mai zic și eu! Ia să văd ce-avem aici.
Ei bine, degeaba fericire pe mine, că nu s-au lăsat! Pasul următor a fost să încerce să mă sufoce! Jucăriile nu erau jucării deloc. Cică erau mâncare. O minciuna sfruntată, că eu știu doar că mâncarea vine din chestiile alea pufoase pe care le ține mami ascunse, și le scoate când vreau eu. Mai ales de când m-am prins cum să le desfac ambalajul și trag cu mare succes de el. Cică să încetez s-o mai pleznesc cu bretelele de la sutien. Păi ce, e vina mea că sunt de elastic?! Am încercat, totuși, politețe, câteva bucăți de pe tavă. Alunecă, se sfărâmă, vor s-o ia în jos pe gât, dar nu pe unde trebuie. Horror!! Cine o mai fi inventat și porcăriile astea? Ia să plâng eu zdravăn, că așa m-am enervat!!
Dar le-am copt-o și eu până la urmă! În vreo două rânduri, am tezaurizat pe cerul gurii și în fălcuțe niște bucăți de morcov și dovlecel. Bahahaha, să vezi panică pe mami până a reușit să le extragă. Așa-i trebuie!
Între timp, tre’ să recunosc, nu e chiar așa de rău cu mâncarea asta nouă. Îmi plac dovleceii, perele, pâinea, culeg gălbenușul (serios, cui îi place albușul, e fraier!) iar preferatul meu de departe rămâne broccoli-ul. Ieri am înfulecat niște bucăți zdravene de curcan, spre disperarea bunicii care crede că e prea devreme pentru carne.

Ia, gremlinel, dă-mi tu mie tastatura înapoi și treci la somn!
Vise taică, vise! Cred că îi place să scrie, că n-a vrut să doarmă azi-noapte. Deloc. Dap, de-loc! Tocmai când credeam că mai rău nu se poate. Tocmai când începeam să ascult vocile care spun „o să fie din ce în ce mai bine, cu cât crește”. Tocmai am făcut cu rândul toată noaptea (nu e vreo metaforă. toa-tă!! noaptea) să-l plimbăm în marsupiu. Aveam de ales între asta și urlete. Urlete non-stop. A început cu un episod de pavor pe la 10:00, din care numai văzând câinele şi-a revenit, și a ținut-o așa până a dat lumina. Am făcut gaură în podea. În creieri aveam găuri de mult, s-or fi adâncit și alea. Cum ne opream din mers, cum urlete. Așa că am mers. Săracu tati, care tre’ să mai meargă și la serviciu după petrecerea asta. Eu merg în continuare, tot prin casă, că e mucificat şi răguşit (bonus!).

Dar apropos de blw (autodiversificare), chiar mă întrebam „mă, din toată lenea mea de a nu sta să fac piureuri dorința mea de a fi un părinte modern, copilul ăsta o mânca ceva?!”, căci majoritatea bucățelelor ajung pe scaun, pe jos, la Jack în burtă, la copil în buric (și asta într-o zi când era îmbrăcat). Ca să nu mai zic că eu căcă eu căcă. Adică, aș vrea eu să mănânce singur, dar nu-l las cât ar trebui, că dacă se îneacă? Până acu nu s-a înecat, se descurcă foarte bine. Un lucru fain din toată paranoia mea, e că ne-am făcut prieteni noi. Toți tare de treabă. Unii părinți își duc copiii să se joace împreună. Eu îl duc să mănânce pe la alții. Ei bine, și dacă tot m-a pus necuratu’ să mă întreb cât mănâncă, mi-a căcărisit ăsta mic niște răspunsuri de m-am potolit. În special ăla de-a trebuit să i-l râcâi cu șpaclu de pe „obrăjori”, ăla a fost clar și răspicat! Acum mă întreb dacă „parfumul” ce-mi rămâne pe mâini ore întregi de la scuteceala lui e doar în capul meu, sau chiar așa persistent e „eau de toillete”-ul ăsta de gremlin.

Apropos de eau de toillete, am mai avut eu momente d-astea de întrebări existențiale, pe care le-am regretat. Într-o zi făceam duș, copchilu’ în balansoar cu mine în baie (că doar nu era să-l las cu câinele.. că mi-e milă de câine). Aici unde ne-am mutat nu avem încă perdea la cadă, și mă întrebam dacă nu cumva traumatizez copilu’, că-l țin cu mine acolo în momente d-astea nude. Ei bine îl durea pe el în fund de dușul și întrebările mele, în timp ce mângâia cu deosebit interes veceul, ca apoi să își sugă tacticos degetele…

Apropos de toaletă…. inevitabilul s-a produs. S-a pișat pe el de marsupiu. Cât era în el la mine în brațe, evident. Marsupiu a cărui centură de burete nu s-a uscat, oricât m-am rugat eu de ea, până să fiu nevoită să plec cu treabă. Și o treabă d-asta mai serioasă, cu oameni pe care îi cunoșteam pentru prima oară. Așa că am făcut uz de o pungă de la Mega, am îndesat plasticul acolo, între mine și burete și fundu’ copilului și m-am rugat tot drumul să meargă artificiul. Nu de alta, dar dacă o pată de vomă pe umăr e ca o rană de război, chiar admirabilă, o mare pată puțicioasă de pipiloacă pe tricou e barbarie de-a dreptul. Noroc că eram machiată. M-am simțit așa, ca un măgar dat cu ruj….

Apropos de strălucire… că a tot fost senin zilele astea. Fiu-meu practică abordarea Donald Trump. Oricât îl deranjează soarele, n-ar întoarce, frate, capu’, stă și se holbează în sus și mârâie…

Apropos de întors capul… că tot zicem că sunt mici și nu-și dau seama. Îl las într-o zi în țarc, până fac una alta prin casă. Ajunge pe răsucitelea și pe de-a bușilea în marșarier (doar așa știe deocamdată. Normal, e rac.) în capătul îndepărtat. Pe-acolo am niște cărți în cutii (așa stau cărțile cuiva care a comandat o bibliotecă prin noiembrie, și a plătit-o și tot nu revine pe stoc). Are în brațe un cățel cu urechi d-alea foșnăitoare, ca de celofan, și molfăie la el. Bag capu’ să văd ce face, el tresare, întoarce capu’ „ăăă, aici erai? eu stau cuminte, rod la urechile câinelui, miam miam”. Plec. Mă întorc. Iar tresare, iar se întoarce. Râde la mine. Plec. Mă întorc și zic hai să mă uit mai de-aproape. Mdea, fiu-meu trăsese pe subtil o bandă de scotch de pe o cutie, și molfăia la ea de zor. I-am scos-o probabil din stomac, așa lungă era bucata ce-și băgase pe gât. Da’ la morcov face gag….

Vă las, dragilor, că am vaga impresie că a descoperit priza de lângă țarc şi nu vreau să-l fac permanent chiar azi.