Luna a șaptea: conversații și ronțăieli

28217182_10156083425548674_1957166945_o
Cu ce se mai joacă:
jur că n-are rost să-i cumpărăm jucării. Se joacă de 20 de minute cu o sticlă în care am băgat o linguriță. Ce bine, că mă lasă să îl mai dau în gât să scriu pe blog.

Ce conversații mai avem eu cu ta-su:
– Poate vrea un scutec nou…
– Ce să facă cu el?
– Eu știu, pune-i-l și tu pe cap. Cu ariciu’ la gură!

– Băi, nu pot să mai adorm. (dap, copilul doarme cât de cât, pe cât posibil și ta-su. Mie mi s-a luat cu somnul de tot. Sigur, din cauză de somn pierdut și declarat nul, că sunt irascibilă e puțin spus)
– Numără și tu până la 100 (am încercat și înainte și înapoi. Înapoi m-am enervat groaznic, că tot pierdeam șirul).
– Auzi, da’ tu ai putea să dormi dacă-ți numără cineva în cap?!

(Vin băieții mei după o oră jumate de plimbare. Că nu mai dorm e deja stabilit. Nici nu mai încerc, mă enervez groaznic că nu pot și devin Hulk. N-are sens. Deci am făcut curat. Nu curat – lună/bec… am găsit până și scaunele pierdute prin mormane de tot felul și acum avem pe ce să ne așezăm. Oricum nu ne trebuie, că mai nou stăm cu copilul și-n țarc. Știu, știu, îl învățăm „prost”. Dar de data asta e tocmai ca să nu „rămână prost”. De-acu’ se ridică singur în fund (drăcia naibii, să-l vezi cum poate chiar dacă nu l-am pus între perne 🙂  ), însă e la stadiul la care învață. Și  mai pică pe spate ca bolovanu’. Ei, după câteva sesiuni de dat cu capul zdravăn de țarc, chiar ne-am temut pentru integritatea creierașului mic. Mai ales că nici nu ne ducem să-l lom în brațe și să-l frecăm. Se ridică singur până la urmă și nici nu plânge prea tare. Așa că acu stăm acolo cu el, să-l ajutăm măcar să cadă în slow motion. Dar cum spuneam, vin băieții și găsesc casa lună. Zice tati din puțul gândirii, aruncându-și hanoracul pe unul dintre scaunele abia dezgropate: )
– Oaaaa, deci așa tre să facem, unul merge la plimbare cu el, și altul face curat (de parcă dacă îl lăsam pe „altul” acasă nu-l găseam dormind tun cu bala pe pernă =)) Nu că l-aș învinovăți. Scapă cine poate!).

– Ah, băiețelul meu frumos!
– Mă, aici ai dreptate, chiar e!
– Vezi, puiu’, asta e problema ta: că la 3 noaptea când te-apucă zbierătele nu te vede nimeni, ‘geaba ești tu așa frumos.
– Te gândești vreodată că poate zbiară fiindcă i-a amorțit ceva? Gen „aaa, mânaaaa, nu mai am o mânăăăăă!! Aoleooooo!!! Aaaa…aa..ăăă, nu, ah uite, e chiar aici! Stați mă liniștiți, că n-am pierdut-o, e tot acolo, ce vă agitați așa? Na, că bat și din palme să vă arăt (bate non stop din palme, și când suge, și când doarme. Câteodată bate și zice „ba-ba-ba” (bravo!). L-a învățat maică-mea și îi place de nu mai poate.) Hmm, dar dacă tot ne-am trezit toți… carăăă-măăă!” <3

– Du-te și ia-mi și mie pijamalele din cameră, te rooog. (asta eram eu pe un ton miorlăit. Să vedeți drăcia naibii, aparent dacă scoți sexu’ din ecuație, degeaba mai torci, că nu mai funcționează.)
– Da’ tu ce-ai să ți le iei?
– Mi-e frică să nu-l trezesc.
– Și pe mine ce dracu’ mă crezi, vreun Ninja?!

Cu ce ne mai mândrim:
Șapte luni și trei zile – primul cuvânt (intenționat, că de silabe are un arsenal întreg cu care ne tot bălăcărește de vreo lună). „Tata”, normal! V-am zis că ăștia se coalizează de mici! Bineînțeles că ta-su nici nu l-a crezut =))) Nu e, dom’le, zice așaa, silabe, nu că mă cheamă pe mine. Până într-o zi când a venit de la serviciu, odoru’ s-a uitat în sus la el, a zâmbit larg și a zis răspicat „tata”. S-a topit al meu p-acolo tot, de-am crezut că tre să iau mopu’. Mdea, mdea, zice și „mama”, mai degrabă „măămăăăă”, da’ numa’ când e ofticat sau vrea țâță. Sigur, lu’ tac-tu îi zâmbești…

Îi plac cărțile. Și la citit și la gust. Dacă îi pui în jur cărți și jucării se duce la cărți. Să le roadă. Mânca-l-ar mama de `telectual! Să-mi pocnească inima de mândrie când l-am întrebat din cartea de noapte bună ”unde e panda/unde e girafa etc” și chiar mi-a arătat.

Ce (nu) mai trăiește prin casă:
Știți cum se zice, mai întâi ia-ți o plantă. Dacă trăiește un an, ia-ți un câine. După încă un an fă un copil. Am urmat cel puțin ordinea. Aveam o frumoasă grădină în balcon până nu demult. Flori, culori, plăntuțele mele, ce mai vorbeam cu ele, ce le îngrijam. Și cățelul, patruped de ispravă, arătos și haios. Da’ nu-ți spune nimeni că după ce vine acaparatorul copilul, cu plantele nu mai vorbești, abia dacă le mai uzi. Cu câinele vorbești prin șuturi semne și îi dai de mâncare doar dacă insistă. Mai am vreo 4 plante din 10. Nu mai face nici una flori. Restul au murit de ciudă. Mai am și câinele, da’ a încetinit și a albit rău și el, săracu’. Sau o fi doar praf… poate ar trebui totuși să-l mai perii.

Cum mai stăm cu gremlineala:
Bine bineee, a evoluat! Într-o noapte era prea adormit și a reușit să sugă pe lângă. Și eu eram prea adormită și m-am prins prea târziu. Vreo săptămână am avut țâța de ziceai că s-a luat la bătaie la beție – cu ochiu’ umflat și negru. Sexi.
Altfel, gremlinache mai nou zgârie. Bă, da’ zgârie! Cred că vrea să-mi râcâie pistruii de pe piept. Face și modele! Dacă nu-i tai unghiile la 5 zile, mă taie de zici că-l alăptez pe Zorro.

Cum se dă de mâncare la copil (azi – supă):

Eu: pun copilul în scaun, încălzesc supa în timp ce îi arăt și îi povestesc ce fac acolo și ce vom mânca (nu de alta, dar cumva tre să-l țin ocupat, că printre spartanismele mele se numără și „masa e pentru mâncat”, deci plodinski nu vede jucării/tablete/telefoane cât e în scaun. Mă rog, tablete și telefoane și teveu nu vede oricum. Alte fițe de-ale mele 😉  ).
Pun, dară, supă în castron, pun și pentru mine (măcar să mă amăgesc).
Îi suflec mânecile (de cele mai multe ori e doar în scutec la masă, că mi-e lene să spăl, dar era cam frig atunci), îi pun babețica, și fac și-o cruce (mai mult de frică să nu se înece, decât din evlavie. Dacă îi dau bucăți întregi, plusez cu un Tatăl Nostru).
Îi dau o linguriță de supă (da, i-o dau lui, el și-o dă jumate pe el și bagă restul în gură, se descurcă), iau și eu o lingură din a mea.
Mă ridic, adun lingurița copilului de pe jos (bate cu ea în masă să i-o umplu din nou și evident, o scapă. Ah, când oi învăța să zici și tu frumos „te rog”?). Îi dau cealaltă linguriță plină cu supă, să o molfăie.
Spăl prima linguriță, o pun pe masă, mă așez la loc și bag și eu repede o lingură de supă în gură.
Repet toate de mai sus până termină copilul de bălăcit în castron.
Între timp am reușit și eu să aspir supa mea.
Dau copilului o bucată de morcov într-o drăcie d-asta , ca să pot să mă întorc cu spatele până molfăie la ea, spăl vasele, iau și spăl și copilu’, curăț scaunul de resturi și gata, la joacă!

Ta-su: Adică, să-i dau eu de mâncare?
Da, dă-i și tu niște supă.
Adică nu stai și tu cu noi?
Nu, mă duc să mănânc și eu liniștită în sufragerie.
Și cum îi dau… așa cu bucăți?
Pasează și tu morcovu’ cu furculița.
Pauză.
Încălzesc (tot eu) supa, pasez morcovul, îi pun în castron și i-l dau. Vezi, nu-i lăsa castronul așa aproape că îl…. prea târziu, jumate de supă e pe jos. Meh, și așa e mic și mănâncă puțin. Îmi iau mâncarea și plec. Aud din bucătărie: waa, ce-i place! Vino să vezi ce-i place! Da, știu, e ok, nu tre să văd.
Se bălăcesc ei acolo o vreme, apoi trec în dormitor.
Mă duc în bucătărie. E supă peste tot. E morcov peste tot! Câinele roade la lingurița copilului.
Mă iau cu mâinile de cap. Cum pana mea a ajuns supa asta și pe pereți?! Copilu’ ăla o fi mâncat ceva din ea până la urmă?!
Mă apuc să curăț. Termin și trec în dormitor. Băieții se joacă în pat. Perfect! Acum e și patul plin de morcov. Cât morcov o fi fost, frate în supa aia?! Copilu’ e ud fleașcă.
Iau și schimb hainele lu’ plodinski, îl pup pe ta-su pe frunte și îi mulțumesc de ajutor. Nu-i momentul să încep cu cicăleala, vine seara și tre să fie în toane bune când i l-oi pune în brațe să mi-l adoarmă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *