Din luna a noua: Goana după aer

bebe traseu urlatoarea (4)
Ultima tentativă de traseu cu bebe a fost prin iarnă, când mami a plecat să se aerisească la creieri prin Bucegi într-o zi cât tati era la muncă, dar ziua scurtă și bebe săltăreț n-au lăsat-o să ajungă din Sinaia nici măcar până la Stâna Regală. De atunci mami se tot smiorcăie în fiecare weekend, tati așteaptă vremea bună, bebe habar n-are ce se petrece, că are memoria scurtă.

În sfârșit, ieri a fost cu vreme bună, zi lungă și o mini țopăială din Bușteni până la Urlătoarea. Dar să începem povestea de la început:

Vineri mă apuc eu să pregătesc rucsacii. Rucsac pentru traseu de 8 ore înainte de bebe: o țoală, un buff și o pelerină, trei senvișuri cu ce era prin frigider și apă. Rucsac pentru traseu de 2 ore după bebe: polar? Geacă? Mai bine amândouă. Scutece, creme, sprayuri, dezinfectant, schimburi, iaurt, fructe, borcănele, căciulă? Pălărie? Mai bine amândouă… maica mea, e mai greu rucsacu’ ca copilu’!
Hai, copil la supermaket, că mai e loc în rucsac, încă nu pleznește fermoarul. Copilul miorlăit, evident. Dinți, bâzdâci, mega miorlăială, senvișuri pregătite de supermaket, ciocolată multăăăă ca să nu cedeze mami cu psihicu’, am luat câte ceva și pentru cină și lu’ tati vreo doo beri. Am plecat de la magazin cu 10 kile de copil sărind în sistem în față și 10 kile de nicieunumaiștiuce în spate. Am ajuns și acasă. Am împachetat și ce era de împachetat, am aruncat într-un colț hainele pentru de dimineață, am pus mâncarea la vedere în frigider, să n-o uităm (am uitat-o doar p-a copilului, noroc că țiți nu e detașabilă și n-aveam cum s-o uit și p-aia). A venit și tati pe seară când erau toate gata. Inclusiv copilul gata de culcare. Norocosul! Culcăm copilul devreme, că la 5 ne sună alarma, că la 6.40 ne așteaptă trenul și prietenii în gară. Mă sună frate-meu „am auzit de la mama că mergeți la munte mâine, hai că vin și eu cu asta mică” „Ok, da’ noi plecăm cu trenul de 6.40.” „[pauză] umm… ok… bine… hai că mai vorbim… da’ unde mergeți? Aaa, am fost și noi cu ea când era cam de vârsta lu’ bebe. O să vă chinuiți rău” (spoiler: nu ne-am chinuit deloc, nu știu cum am reușit 🙂 ). Noaptea merge bine, pișcot nu se trezește decât de 4 ori.

Sâmbătă dimineață aflu ce se întâmplă dacă nu mai pui alarma de vreun an de zile. O pui degeaba, că nu mai știe să sune. Sună pe mute. Dar nu-i nimic, ne trezește pișcotul la 5.41. În mai puțin de o oră tre să fim la gară. Nu putem să luăm taxi, căci nu avem unde să lăsăm scaunul de mașină. 15 minute de mers pe jos până la metrou, 15 minute cu metroul (dacă apare la timp), 5 minute de alergat până la peron, nu ne rămâne multă vreme să ne adunăm. Tati propune să prindem următorul tren. Eu propun să ne mișcăm fundurile, căci dacă nu ajung la niște aer curat și un traseu liniștit (se știe că de la un 10 încolo, până la Urlătoarea e bulevard, așa că ori traseu matinal, ori adio liniște în pădure) fac buba la cap pe dinăuntru. Cum tati s-a cam săturat de buba mea la cap, băgăm juma’ de cafea, juma’ de duș, uităm să punem mâncarea copilului în rucsac, dar luăm portofelul, cheile și câinele, iar la 6.09 suntem în stradă. 30 de minute până la tren. Tulbur aerul și liniștea dimineții cu niște gâfâieli și înjurături, eu cu bebe în față și rucsacul mic în spate, trăgând de câinele care ar fi vrut și el, amărâtul, să ude un copac (sunt destui în pădure, hai odată!) marș forțat spre metrou. Tati cu rucsacul mare  în spate, venind leneș în urmă (tati dacă ar fi fost român, ar fi fost un proverbial ardelean). 6.011 – văd un autobuz alunecând repejor pe bulevardul gol. Trec strada în fugă, ținând capul lui bebe să nu se bălăbăne prea tare, și trăgând de câine. Noroc cu un semafor prietenos care a încetinit autobuzul. L-am prins. Am prins și metroul. Gonetă de la metrou până la peron. 6.39 ne prindem prietenii din urmă exact când urcau în tren, trenul pleacă leneș cu două minute mai târziu, avem timp și să ne așezăm și să cerșim o sticlă cu apă (noi voiam să ne luăm din gară, haha). Bebe bagă o țâță să sărbătorească și doarme liniștit la tati în brațe. Eu îmi aduc aminte de tinerețile mele și de o gonetă prin China (dada, eu – gonetă – China. Dacă aveți timp, aruncați un ochi, aventurile sunt delicioase, promit!) mă hodin un pic până la următoarea gustare și schimbat de scutec în tren. Viața este bun!
În Bușteni am găsit supermaket deschis. Apă, un iaurt pentru bebe și niște deodorant pentru tati (graba mare nu e un motiv să insultăm natura și prietenii, zic).

Traseul, cum preconizam, frumos și liber. L-am purtat pe bebe strategic de acasă, până la panta prostului de la începutul traseului, când l-am pasat lui tati, să-l mai hâțâne și pe el. bebe traseu urlatoarea (5)Am urcat liniștită, pozând floricele și urlând după câine să țină aproape. Când am ajuns, în loc să zicem și noi că ne-am adus urlătoarea mică să vadă Urlătoarea mare, dormea bebică tun bebe traseu urlatoarea (2). Cascada live – best white noise ever! S-a trezit exact când să coborâm, ca să trebuiască să aștepte lumea după noi până iaurt, până lăptic, până scuteceală, până una alta. Noroc de prieteni buni și răbdători.
La întoarcere, mulțumită celor oameni faini, cu idei bune și saci de gunoi la ei, am ajutat un pic la adunat niște gunoaie (nu destul de) răzlețe de pe marginea potecii. bebe traseu urlatoarea (1)Cred că aportul nostru cel mai mare a fost dezinfectantul lui Pișcot – căci până la finalul acțiunii se cerea rău de tot! Bilanț – vreo 6 saci umpluți ochi de cutii de bere, pet-uri și alte scârboșenii, n-au putut să încapă toate gunoaiele dintre Urlătoarea și Poiana Țapului. Nu mai scriu despre cât de minunați suntem ca nație, că deraiez rău.

În Poiana Țapului ne-am luat la revedere și ne-am uitat lung și cu jind după prietenii ce urmau să se mai plimbe până la Stâna Regală și apoi prin Sinaia, și am făcut stânga-mprejur către Bușteni, să prindem trenul de 15.08, să ajungem acasă la timp pentru baie și nani bun de pișcot. Am avut timp până și de-o ciorbă și-un papanaș. Viața este bun! Dar desigur, Omulețul nostru, când s-a văzut în tren, fără public (pe drumul de dus + mini traseu, cât am avut companie, a fost în-ge-raș! Genul ăla de copil care te face să vrei și tu vreo 3! Scumpicenia și cumințenia Pământului!), și-a dat în petec. Vreau lăptic, vreau în brațe, vreau să bat toba în coșul de gunoi, e cald, e prea cald, vreau în sistem, nu vreau în sistem, mi-e somn, nu vreau să dorm, mai vreau lăptic, nu mai vreau, vreau apă, și ce dacă am vărsat-o pe toată pe mine? vreau să plâng, vreau să-mi cânți etc.

Trec (cu greeeeu) două ore de tren, juma’ de oră de metrou, și un ocol pe jos până acasă (ocol, căci a jucat Rapidu’, deci au ieșit suporterii să mărșăluiască (nah, e greu la război, tre să fii viteaz, să hăulești în luptă) în tricourile oficiale (care se mulează atât de sexi peste burți revărsate), cu bombe și vuvuzele, căci gurile sparte nu sunt niciodată de ajuns. Pe străduțe laterale, jandarmii cu armuri ca țestoasele ninja și câini, și polițiști săreau în ochi, fără destulă mulțime în care să se piardă. Ne-am nimerit fix într-un grup răzlețit de suporteri care căutau stadionul. „Dăăăăă, eram acolo la Iancului, am dat o bombă și am fugit” „Dăăăă… v-au împrăștiat?” „Năăăăăă, am plecat înainte să ne împrăștie”… pune-v-aș piedică să vă împrăștiați pe jos, că mi-ați speriat copchilu’ și-mi poluați neuronii.

În aceste condiții s-a dus zen-ul meu din timpul dimineții pe apa Urlătorii. Adio zen! Nici nu mai aveam nevoie de el, căci gremlinache era pe adrenalină pe motiv clasic de refuz de somn. Ați crede că dacă nu merge decât de-a bușilea și în picioare ținându-se de mobilă, un bebică nu poa să sară. Îmhâââm… al nostru ziceai că mâncase niște fasole săltăreață din desene animate. A țopăit toată seara, de l-am cules de pe pereți. Doamne, ce bine că am venit mai devreme, nu vreau să-mi imaginez cum ar fi fost după încă vreo două ore de stimuli. Într-un final, l-am calmat și a capotat. Iar azi-noapte? Azi-noapte a fost sublim. Pișcoțenia s-a prins că ne-a trezit prea târziu cu o zi înainte și și-a luat marjă de eroare. La 01.00 – acum ne trezim? Nu, puiu’, nu acum. La 02.00 – dar acum? Nu bebe, nici acum. 03.00 – hai că acum merge. Nu puiu’, mai dormim. 04.00 – gata, sunt sigur că e momentul să ne trezim. Bebeee, dormi, te rog eu, dormi, ca să nu pleznească niște vene prin casă, să facem mizerie! La 05.26 – hai, gata, trezirea, acum chiar că nu mai dormim!  Și ca să te conving și să îți sperii orice urmă de somn, uite, te mușc zdravăn de unde ești tu mai moale, că doar n-am degeaba trei dinți jumate! Deci, ce puteam să mai zic, în afară de: ai dreptate, puiu’, n-are nici un rost să dormim… și dacă n-are nici un rost, atunci ce rost mai are?!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *