Copilul cu mami:
Mai țineți minte cum vă povesteam că al meu gremlin, când vine ta-su de la serviciu, se uită la el cu un zâmbet larg și șoptește cristalin „ta-ta! ta-ta!”, de îți vine să nici nu te mai superi pe el că nu te lasă să dormi nopțile? Și vă mai ziceam că în loc de „ma-ma”, are un fel de „mămăăăămămăăă!!” tânguit și disperat de zici că l-am uitat în parc?
Ei bine, după ce de 3 luni îmi susură romantic mămăăă-ul pe repeat, a mai adăugat un cuvânt la repertoriu. „Nu!” Deci acum placa este „mămăăăă niu niu niu!!” când nu-i convine ceva. Adică mereu. Încontinuu. Chiar dacă-i cu ta-su (tot eu sunt de vină, desigur). De schimbat un scutec? De îmbrăcat o hăinuță? A aruncat o jucărie și nu se întoarce ca bumerangul? I-a furat câinele pufulețul? Vrea să mănânce? Nu mai vrea să mănânce? Soundtrackul vieții mele „nununu mămăă niuniuniu măăămăăă!”. O fi al meu singurul? Căci altfel, din negura timpului, toate femeile raportează că e cel mai minunat lucru din lume să se audă „ma-ma” din gura copchiilor lor… ?! Oi fi io singura pe care o zgârie pe creieri?! Aștept și eu, poate când va fi mai mare, o mai da vina și pe ta-su pentru una alta…

Instantaneul fără filtru al lunii: pișcotul, în scaunul de mașină, ronțăind un cauciuc cu ochii ațintiți la mine și împletind urechile câinelui care se strecoară cum poate să ajungă să-și pună capul pe genunchii mei. Ah, vederea e de pe veceu. Strălucitoare mai e mămicia asta…

Copilul la pediatru:
știți, e înfundat de 3 săptămâni și inspira pe gură, așa „astmatic”. Ne cheamă mai repede, fără programare, să vedem care-i treaba. Stăm o oră la consult. O dată măcar nu inspiră altfel decât normal. Pediatra mă crede dusă. Bine jucat pișcot, bine jucat. Cum ajungem acasă, o ia de la capăt. Normal.

Copilul la orl:
aceeași poveste. Nu se dă de gol. Doctorița ne spune totuși că probabil își testează corzile vocale, dar să nu-l lăsăm să facă așa, să-i distragem atenția când îl apucă, să-l facem avion, orice, ca să nu dea în laringită. Excelent, că nu-i căutam în fund destul…
Altfel, după ce copilul care orăcăie și când îi schimbi scutecul a stat ca o păpușică să îi scoată doamna doctor un ditai dopul de ceară din ureche cu o ditai penseta, să fie căutat prin toate găurile feței cu luminițe și fără, a primit un diagnostic de potențial alergic. Ha, m-a trădat și la faza asta!
Cum gândeam eu că o să cresc un copil spartan care o să mănânce mult, o să doarmă bine și o să fie sănătos tun (în special că nu o să dăm în „moda” asta cu alergiile). De ce m-oi fi gândit eu la d-astea?!
Ca idee, ce faci când ți se recomandă să renunți complet la lactate? Bagi o prăjitură și un cheesecake în loc de cină, căci nu poți să renunți la ele fără o petrecere de rămas bun, ce naiba?!

Alte recomandări de la pediatrie: să-l ajutăm să exerseze apucatul cu două degete, că e cam leneș la capitolul ăsta. Ce m-oi fi chinuit eu să îi iau bețișoare colorate, să îi bag eșarfe în cutii de șervețele ca să aibă ce să apuce și să tragă? Cel mai bine exersează tot când scoate cărțile din bibliotecă, culege toate scamele de pe jos și le gustă, sau mă trage pe mine de păr. La fix nimerește șuvițele alea de pe ceafă sau perciunii , e as!

Copilul cu tati:
Las copilul în casă cu tati și cobor în grădină, să-mi încerc și eu norocul cu niște semințe, floricele, aranjamente – mno, e primăvară și prima oară când am în grijă o grădină. Ce fain, ce zen, ce bine că mi-am luat spray anti viespi!
Nu trece juma’ de oră și aud de la fereastră „cât mai ai?” Zic „hâc! plânge, e supărat, să bag viteză și să mă duc să văd de copil!„ Ajung în casă, la teveu’ sport, la laptop videoclipuri, tati pe telefon în mijlocul camerei, iar bebe fără nici o treabă pe lume la el în țarc, gângurind la jucării. Cum intru, cum începe să plângă. I-o fi fost dor de mine, o iau ca pe un compliment. „De ce m-ai chemat, că sunteți ok?” „Păi nu te-am chemat, te-am întrebat doar așa, cât mai ai?”… …

Vineri sms de la tati: „mai e puțin, iubita, urmează două zile libere pentru tine!” Ca fraiera, o iau de bună! Sâmbătă dimineață: „poți să-l ții puțin, că tre să fac nush ce?” „poți să stai puțin cu el, că tre să-i fac de mâncare?” „ia-l puțin să fumez și io o țigară…”. Și l-am luat, l-am luat, l-am luat, l-am luat… până mi-am luat la revedere. Sub privirile consternate ale lui bebe și tati, m-am îmbrăcat frumos, mi-am pus pantofiori (nu adidași!) în picioare, m-am fardat, mi-am luat poșetuța (nu rucsacul cu scutece!) și am plecat să iau prânzul în oraș. În fine, și peste drum tot oraș e 🙂 O porție mare de ceva bun din care nu a trebuit să împart cu nimeni, un campari orange în miezul zilei și o țigară. Foarte fain, cred că fac practică săptămânală din treaba asta!

Copilul cu câinele:
Ca orice copil care se respectă, evident că a învățat toate prostiile de la „fratele mai mare” și chiar l-a întrecut! Căci câinele nu mi-a mai făcut pipi pe covor de când avea câteva luni! În schimb de vomitat, vomită pe amărâtul ăla de covor cot la cot. Cea mai tare fază a fost când a mâncat o bucată dintr-o minge de cauciuc. Da, copilul! Mușcat, mărunțit, înghițit, a învățat perfect lecția! Nu știam dacă să-l spăl pe dinți sau să-l duc la urgență. În final i-am căutat prin caca vreo trei zile. Bucata n-a mai apărut, dar m-am plictisit eu de activitatea asta. Copilul e ok, are nasul umed și dă din coadă per normal. Câinele e consternat că are concurență.

Copilul cu bunica:
O chem pe maică-mea la mine, că vreau să fac și eu curat în liniște. Decid că nu e chiar așa murdar în casă și mai bine mă vopsesc. Cât timp m-am jucat eu cu pensulele prin baie până arăta cada de parcă mătrășisem o căprioară în ea, o auzeam pe mama: „ești ceva… ești ceva… ceva de speriat!! Stai un pic! Stai mă un pic!! Aoleo, îți RUPE mâinile! Auzi tu, copil să nu vrea în brațe! Vai, n-am văzut așa ceva… n-am văzut! Și am crescut TREI!” N-a reușit săraca să atingă viteza titirezului, care titirez într-un final și-a luat o etajeră în meclă, de l-a găsit ta-su cu obrazu’ umflat și colorat de ziceai că s-a luat la bătaie într-un bar. Meh, da’ mi-a ieșit o culoare așa faină la păr! Oricum până a doua zi s-a zgâriat și sub ochi, cu unghiile tăiate (!), ca să fie look-ul complet.

Copilul cu bunicul:
Mă duc pe la ai mei în vizită. Îi pregătește mama „pătuțul de campanie”, niște jucării potrivite de pe la nepoată-mea și lăsăm copilul cu taică-meu 5 minute, să stăm și noi un pic ca fetele. Se duce mama să-i verifice și vine disperată (dar vorbind în șoaptă, ca să nu-i lezeze orgoliul lui bărbatu-său) la mine: „aoleo, taică-tu ăsta!! I-a dat o jucărie cu părți mici, pe care a desfăcut-o. I-am scos un ineluș din gură!!” Mă ia cu rău, mă duc să văd ce-i. Copilul mesteca în continuare de zor. Se pare că inelul mic era prins cu un inel și mai mic (!!!), la care copilul rodea ca la ciungă, liniștit. Ca să nu lezez abilitățile de buniceală ale lui taică-meu, mă prefac mirată „ce mesteci acolo? Mă, cum găsești tu toate prostiile și le bagi în gură?”. Taică-meu decide să încerce să scape basma curată (doar au mai înghițit copiii plastice și n-au pățit nimic!) „ce mestecă, dragă? Nu mestecă nimic! Lasă-l în pace”. Iau copilul cu binișorul și-i extrag din fălci o frumusețe de cârliguț galben, nu mai mare decât unghia de la degetul mic. Mă trec toate apele, și încerc să alung gândurile nedrepte și stereotipice cum ar fi „câteodată bărbații ar fi mai de folos dacă s-ar păstra complet inutili!”, iau copilul și mi-l duc acasă. Măcar dacă pățește ceva pe tura mea, nu omor pe nimeni.

Copilul cu străinii:
Am o problemă cu oamenii care vin și pun mâna pe copil, sau se bagă în seamă și în fața lui și îi vorbesc pocit și eventual cu precipitații. Nush cum, nu mă deranjează că mănâncă păr de pe câine cu garnitură de praf de prin casă (își dezvoltă imunitatea, nu?), dar mă bagă în boală gândul că mâini nespălate de pe metrou și de pe stradă îmi ating copilul. Brrr… Și m-aș lua de lume, n-am o problemă cu asta (serios, vin’ mai aproape… make.my.day!), dar cum pișcotul meu să mă iau de oameni, când plodinski zâmbește, flirtează, întinde mânuțele, gângurește vesel?! Așa că mna, stăm, socializăm, zâmbesc și eu în timp ce înjur în gând și dezinfectez copilul la fiecare sfert de oră…. Ugghhh!

Copilul de unul singur:
Câteodată mai comit aroganța de a lăsa pișcotul singur în țarc câte două – trei minute. Mai vine un curier grăbit, mai am și eu chef să fac un pipi fără asistență… d-astea. Ei bine, a început să mă lase tupeul de la o vreme, căci se pare că am un mic Houdini în casă. Ce-i drept meșterește la poarta aia și la șuruburi de când poate să stea bine în picioare; ar fi trebuit să mă aștept. Deci, prison break, frate! Varianta pișcoțească! Când l-am găsit umblând prin bibliotecă, mi s-a părut amuzant, am făcut și poze. Când l-am găsit cu ștecherul scos din priză și băgat în gură, mi s-a cam tăiat elanul, că nu cred că vrea să vină ta-su’  acasă să-l găsească afumat și creț….