Luna a zecea: când tati e în concediu, câinele în depresie și medicul rasist

luna a zecea mamica spartana (5)
Să începem light. Adică fără lactate. Vă ziceam că am primit recomandări să scoatem lactatele din meniu, căci pișcotul pare alergic. Le-am scos. N-am văzut cine știe ce îmbunătățire, poate doar așa, vag. Așa că am cerut o a doua opinie (despre cum am primit-o, puțin mai jos). A doua opinie e „ce prostie! Dați copilului să mănânce de toate. Mâncați ce vreți!”. Evident, prima tură a fost la cofetărie. Acolo am primit ceva prea dulce pe lângă prăjituri: „aaa (zice vânzătoarea) eu am fost o norocoasă, n-am știut că am copil, ce-s ăia colici, dinți, nopți nedormite…”. Îmhmm… vorba lui tati: „da, sigur, ia mai povestește-ne despre cum e să-l crești pe pruncul Iisus!”

A doua părere de alergolog, cum ziceam: am fost la cineva de renume, de vastă experiență… de un rasism incredibil. Serios, să vă spun. Ajungem noi la nenea, ne întreabă una alta, analizează pișcotul (foarte fain, de altfel, a stat pișcoțenia cuminte și zâmbitoare să fie sucit pe toate părțile) și începe: „Ce bine dezvoltat e! Ce frumos! Ce ochi albaștri! Ce prezent în mediu e! Ce de cuvinte imită!” (patru, dar hei, tot m-am umflat ca maioneza la toate astea).
(Către mine) ”Câți ani ai?”
„32”
„Bagi încă unu’ acuma repede. Că faceți copii frumoși. Și albi, asta e foarte important!”
După faza asta care mi-a scurt-circuitat neuronii de mi-a înghețat un zâmbet rămas tâmp pe față și mi-a aburit privirea deși n-aveam ochelarii la mine, restul explicațiilor le-am auzit ca din butoi. Explicații despre profilaxia alergiilor respiratorii, presărate cu „ia uite ce alb e! Parc-ar fi nordic!”, ceva despre „țigani” pentru care n-am ghilimele exacte, căci urechile mele n-au putut procesa complet, d-astea. Am transpirat mult ora aia cât am stat în cabinet, deși tati îl ținea pe bebe titirez. Eu încercam doar să-mi țin firea. Știu că totul s-a încheiat cu „aoleo, aveți câine? Scapi imediat de el. Nu azi, IERI scapi de el.” Aham, nu e de la lapte, e de la câine… smile and wave boys, smile and wave… norocul lui tati că nu înțelege prea multă română. Când i-am zis de câine, a întrebat dacă pot ai mei să-l adopte… pe copil.
Așa că vom cere o a treia opinie, cu riscul de a plăti-o. Până una alta, de când mâncăm iar lactate, bebe e mai mârâit și mai înfundat… meh, aia e, la lapte pot renunța, dar la câine ba.

Așa, că tot vorbeam de lapte: ce au în comun sutienele de alăptare și Picasso? (știu că mulți dintre voi se întreabă). Păi te simți operă de artă, nu altceva, când uiți să prinzi la loc una din capse, și la un moment dat observi ce delicat îți atârnă o țâță mai jos ca alta.
Oricum pe bebe nu-l interesează aspectele astea, mâncare să fie.
Adică să fie, dar numai când și cum are el chef, evident. Deci, eu cred că vacile alea nebune nu sunt nebune deloc. Sunt doar niște vaci normale, pe care a uitat cineva să le mulgă. Cum să nu o iei razna pe câmp când drăgălășenia vieții te suge de te usucă cu săptămânile, până îi mai dau doi trei dinți, dar imediat ce au spart gingia, se oprește brusc și nu mai dorește?! Ce, ai prea mult lapte? Meh, nu-i problema mea, descurcă-te.
Ah, și bineînțeles că nu mai poate refuza așa delicat, cum o făcea când n-avea dinți. Când se sătura și împingea simpatic cu mânuțele. O, nu… păi ce rost are? Acum are incisivi cu care să comunice. Ferească sfântu’ să îi ofer când nu vrea, că refuză pitbull style! Pe sistemul „m-am atârnat și eu aici. Eu zic să nu te tragi. Dau eu drumul când simt că m-am făcut înțeles.” După ce m-a tăiat la sânge fix unde-și puneau gagicile capace de bere să nu le ardă soarele, zile întregi l-am strâââns la piept cu o ardoareeeeee. Nu de drag, de frică să nu smulgă ceva pe-acolo iremediabil. Acu’ nu mai mușcă decât noaptea, când adoarme și îi scapă butonul din gură. Îl apucă de vârf cu dinții și îl trage înapoi. Ah, acea legătură incredibilă între mamă și copil, o senzație unică, de neuitat! Mă scuzați dacă nu pun inimioare.

Că tot vorbeam de frică. Cam cât de frică ne e de el? Cam atât încât să ne ținem șosetele în picioare și noaptea. E cald de mori, dar mai bine așa decât să ni se lipească picioarele de podea și să facă zgomot. Adică, să ne înțelegem, dacă vecinu’ își faca gard de fier forjat în curte, și mai taie și niște dale de piatra, copilul doarme fără probleme. Tălpile noastre lipa lipa pe podea, în schimb rezultă în „hei, facem lipa lipa? Vreau și eu să fac lipa lipa! Hai să ne jucăm!! Și ce dacă e 2.45 a.m., lipa lipa lipa lipa, vreau și eeeeu!!!!”

Acum pișcoțenia face lipa lipa. Adică a început s-o ia d-a-n-picioarelea. E încântat de numa’ de isprava lui. Ce-i drept, și eu. Dacă atunci când a început să se miorlăie după mine m-a lăsat rece, la faza cu homo erectus m-a făcut – mă topesc de dragul lui când îl văd așa cătinel – cătinel. Desigur, asta înseamnă un nou val de probleme. De-asta nici nu l-am ajutat niciodată, nu l-am ținut de mâini, nu l-am încurajat, am zis să îl întârzii cât pot, haha (bine, de asta și de recomandările pediatrice). Dar mi-a arătat el mie. Între perne nu l-am pus, și tot a stat în fund, mâncare nu i-am pasat, și tot a mâncat, de mâini nu l-am ținut în sus, și tot a luat-o în picioare. Spartanu’ lu’ mama! Oricum s-a răzbunat – stau toată ziua cu el, toate zilele cu el, și a găsit fereastra aia de 5 minute în care eram în altă cameră, să facă primii pași doar pentru taică-su.
De-acu’ maică-mea, care mai venea pe la noi, a rărit-o de tot. O înțeleg, săraca. Îți trebuie ceva sânge în instalație să te poți ține după titirez! „Ia mâna de la priză, scoate bucata de carton din gură, nu ne jucăm cu priza, scoate ambalajul de la sticla de apă din gură, lasă priza te rog, dă-te jos de pe canapea cu picioarele înainte, nu te arunca în cap, lasă prosoapele pe frânghie, dă drumul la priză, cum ai împins țarcul până în partea cealaltă a camerei?!?!?! Nu mai smulge părul de pe câine, că îi cade și fără ajutor! Lasă pantofii pe raft, că or să îți cadă…. în cap, da, asta ziceam și eu! Te rog, pentru numele lui Dumnezeu, lasă priza aiaaa, cum pișcoții mei i-ai scos protecția??!!!”
luna a zecea mamica spartana (3)
Măcar în parc e mai plăcut, căci deși sunt o groază de frunzulițe, pietricele, crăcuțe, foițe și alte diminutive numai bune de băgat în gură, hei! Măcar în parc nu sunt prize!!
Iar când se trezește de la 6 dimineața, deja implicăm și vecinii. Căci acum e independent, nah. Se duce singur la cutiile cu jucării, alege doar ce e de plastic tare și se duce și le pocnește vesel fix de singurul metru pătrat de parchet neacoperit. Așa că am primit sms-uri cu „fetița noastră mai doarme… vă rugăm faceți liniște, se aude ceva tare pe podea”. Deci, între accesele mele de furie și episoadele tourette, și independența lu’ fiu-meu, am devenit vecinii „ăia”… tristă realizare.

Dar să trecem la lucruri mai haioase. V-am povestit cât de fain e să ai copil și câine? E îngrozitor de enervant absolut adorabil! Pișcotul a descoperit îmbrățișările, vine și își pune capul pe tine și te ia în brațe. Mori acolo de șoc diabetic, zău! Iar prima oară a exersat pe câine. luna a zecea mamica spartana (4) (În poză câinele cască, nu urlă de disperare.) Când îi vezi așa, bubulindu-se, e ca în bancul ăla, îți vine să-i mănânci! Când îi scoți în parc și te trag unul într-o parte, altul în cealaltă, ca să bage fiecare ceva diferit dar la fel de neautorizat în gură, îți pare rău că nu i-ai mâncat.

Săracul câine, avea și el o bucurie în viață. Când auzea lesa zdrăngănind, venea fuguța de oriunde era, vesel și dând din coadă, căci însemna că mergem afară. Între timp copilul a descoperit lesa. A descoperit și că lesa zdrăngăne. Iar câinele a descoperit atâta dezamăgire repetată, încât vine (de fiecare dată, amărâtul!) după sunet, dar e atât de trist, cu coada lăsată și urechile scurse, încât mai bine n-ar mai veni deloc. Și ca să-i dăm și lovitura de grație câinelui, avem cireșe – de sezon. Stăteam și eu într-o zi și mâncam cireșe liniștită. Bineînțeles că lui plodinski nu îi place când stau liniștită, așa că a vrut și el cireșe. Mna, scoate sâmburii, scoate pielițele și bagă-i în gură cireșe, să tacă. Mmmmniam mmmniam mniam face copilul, roșu la botic. Văd câinele cu coada ochiului, terminat psihic. Îl văd cum se prelinge într-un colț de cameră cu resentimente în ochi. „Păi bine, mă, ani de zile am perfectat cerșitul la rang de artă, o dată n-am primit și eu ceva de la masă dacă n-a căzut pe jos. Iar piticaniei ăsteia gălăgioase îi bagi în gură?! Direct în gură?! Și nici măcar nu știe să se gudure! Jucăriile nu pot să i le rod! Adică pe bune, el mi le dă pe la nas, și tot la mine țipi! Mâncarea nu pot să i-o fur din mână, că îmi iau bătaie! Nici cutiile de carton sau plastic nu le mai primesc drept jucării, că fraierul mic bagă toate bucățelele în gură! Și acum asta! Ce insultă! Ce viață de câine!”
luna a zecea mamica spartana (1)

Ce-i drept, copilul n-are nevoie de ajutor la capitolul băgat chestii în gură. Oricâtă grijă am, tot găsește el ceva. De exemplu, s-a julit la genunchi. Ca o mamă bună i-am pus un plasture cu rivanol și baneocin. Pe care l-a mâncat… de două ori! În schimb dacă dau bani și timp și îi pregătesc somon la cuptor, și-l pune pe tot în cap cât mă întorc să spăl vasele. Nu, nu și-l pune, și-l masează acolo bine, ca să nu mai iasă din păr. Trei zile i-am zis „cap de somon”, că nu s-a dus mirosul cu nici un șampon.

Partea frumoasă a lunii e că a fost tati în concediu o săptămână. Adică, prin urmare, și eu. Tati l-a băgat la somn, i-a dat de mâncare, i-a făcut baie, a schimbat scutece. Tati e eroul lui mami. Dar tati are câteodată nevoie de un pic de antrenament. Spre exemplificare, prima ieșire la parc fără mami – rețetă de picat fața soțului por cu por:
luna a zecea mamica spartana (2)
Tati pregătește copilul și câinele de plimbare. În două minute sunt gata.
Copilul va purta o salopetă de vară și pantaloni lungi pe de-asupra (?!). „Sigur vrei să-l scoți așa?” „Da’ ce-are?” „Păi dacă îl iei în marsupiu o să-l deranjeze atâta material adunat la fund și o să ți se foiască în brațe.” Primul por e pe jos. ”În plus, e frig, i-ar trebui mânecă lungă.” Al doilea por. Tati oftează și schimbă copilul. „Body-ul ăsta e mare rău, e larg la gât, e cu pieptul gol.” (cum l-o fi nimerit taman p-ăla?!) „Măcar pune-i ceva la gât.” Al treilea por. După ce e gata, cu copilul în brațe, își dă seama că mai bine se încălța și lega câinele mai întâi. Îi legi și îi dai câinele încercând să nu-ti dai ochii (prea tare) peste cap. Al patrulea por. Și lovitura de grație. „Ia, te rog și rucsacul la tine. Ai acolo un pulover, dacă vrei să-l dai jos din brațe, să-l pui în leagăn.”. Al cincilea. ”Pelerina de ploaie” Al șaselea. „O banană, suculeț și apă, pentru masa de fructe” Șapte, opt, nouă. „Dezinfectant de mâini în caz că se târăște prin parc, protecție solară pentru mai târziu, o jucărie de dentiție, pantofiorii, pungi de caca pentru câine, scutece, aleză și cremă de fund, în caz că…” Domino de pori. Tati își va culege fața de pe jos, într-un zâmbet strâmb, și va porni spre parc. Păi ce, credea el că e așa ușor?

Partea și mai ultra frumoasă e că încet încet încep să scap. După prânzul fără bebe de peste drum luna trecută, luna asta am plusat cu un teatru. Seara! Sigur, după ce am dat țiți întru somn bun până în ultima secundă, și mi-am dat seama că bluza frumoasă, ce se potrivea cu pantofiorii frumoși era ruptă, și am cusut-o din grabă pe față, și în final a trebuit să mă îmbrac cu primul tricou găsit pe întuneric în șifonierul de lângă dragonelul adormit, pe care l-am asortat cu adidașii că nu mergea cu pantofii, și l-am pupat pe tati în grabă, deși merita un pupic mai zdravăn, că a rămas de sacrificiu acasă, abia am ajuns fix înainte să înceapă piesa. O piesă groaznic pusă în scenă, și în mod normal o dezamăgire, dar în cazul de față o seară de succes deplin! Am ajuns acasă fix înainte de următoarea țâțâială. Perfect!
Așa că acum am prins curaj, și zilele trecute îi zic lu’ tati: „hei, sâmbăta viitoare e un concert la Ateneu…” „Păi și cu cine lăsăm copilul?!” „Aaa, nu, EU aș vrea să mă duc la concert, tu stai cu copilul” „Aha, mda, cât tupeu pe mine să cred că îmi făceai o invitație!” Oups 😀

Și una de final, tot de sezon. Ieri a fost 1 iunie, ziua copilului, și ce ne-am zis noi? Hai să-i facem o bucurie lu’ pișcoțel pe căldura asta, să-i pregătim baia în cada mare, că și așa abia mai încape în cea de bebeluș. Să vezi ce distracție și bălăceală!
Zis și făcut, am freacat cada să fie „proaspătă”, i-am pus covoraș anti-derapant cu iepurași, jucărele, am potrivit apa la nivelul și la temperatura perfect/ă încercată cu termometrul de cot, am pregătit telefonul să imortalizăm momentul și am adus copilul.
Copilul care din ușă a început să se uite chiorâș la cadă. Lipsește ceva, ceva nu e în regula! „Ia uite mami, stai în cada mare, ce de loc, ce de jucării!” Ce de urlete… copilului ăstai nu-i plac frate schimbările. De-loc! Ne-a trântit un tantrum de ne-a crăpat zâmbetele. Am făcut greșeala să dau drumul încetișooor la apă, în capătul opus al căzii… am zis că poate i se pare interesant și tace. Nope! A fost mai rău. A trebuit să-l clătim rapid în chiuvetă și să-l scoatem de la locul crimei. Mi-a mai udat și telefonul. 1 iunie pe apa sâmbetei…. voi cum ați petrecut? 🙂

 

Related Posts