Luna a unșpea: cum a plecat tati în delegație și am sechestrat-o pe bunica

bebe si siri telefon ecrane
Cu și despre jucării:

Aoleo, hazardu’ cu pungaaa!! Să nu se joace cu pungile, că e pericol! Să nu se joace cu ceva care îl ține ocupat minute în șir în liniște? Mda, bine…  (disclamer: nu vă luați după mine, aveți grijă de copii! Serios… dacă e “prea” liniște e nasol! 😀 )

I-am luat copilului jucării pentru baie, că n-avea (și sincer, cum ar putea un copil să supraviețuiască fără să sugă zeama înspumată din niște rățuște cauciucate?). Eram așa entuziasmați, uaaa ce-o să se mai joace, ce-o să-i mai placă! Nici nu le-a observat. Era prea preocupat să se joace cu un fir de păr de-al meu rămas pe cadă. Bani bine cheltuiți!

Bineînțeles că n-am învățat nimic și i-am luat și o piramidă d-aia de cerculețe. Noi ne-am amuzat ca proștii că suportul arăta ca un dildo, el s-a jucat cu bonul fiscal. Toată lumea fericită.

Fiu-meu a descoperit telefoanele. L-a ajutat ta-su, bineînțeles. Drept pentru care prima oară când l-am văzut butonând am avut următoarea conversație:
– What’s he doing over there?!
– Confusing the shit out of Siri.
– (baby voice) Badabadabadab
– (Siri) … … I think what you mean is ”butter”.

Cu și despre mâncare:

Aoleo, ce enervant e să porți decolteu tot timpul!! Toate firmiturile ajung invariabil în sutien și nu mai vor nici de-ale naibii să iasă de-acolo! Poate ar trebui să împrumut din bavețelele lu’ ăsta micu’, el și așa nu vrea nici să le vadă (căci altfel cum mai ajunge ciorba și-n buric?!)

Ce este dragostea adevărată? Să te aștepți unul pe altul cu mâncarea, până faceți cu rândul să adormiți gremlinul, ca să o mâncați amândoi rece. Recunosc că de cele mai multe ori raționalizez „păi ce? el a mâncat prânzul cald și în liniște!” și, cum ies din camera lui sugăcilă, îmi bag picioarele în ea de dragoste și mă năpustesc asupra mâncării mai ceva ca în documentarele cu feline de pe Discovery (măcar că orice am în farfurie nu mai mișcă demult).

În ultima vreme mănânc mult sushi. Nu că aș fi fițoasă să nu-mi mai placă tocănița, sau pe motiv de vreo dietă sănătoasă. Doar că se mănâncă rece și ambalajul nu foșnește. Vis!

Fără tati, fără speranță:

A plecat al meu 5 zile în delegație. După ce m-am obișnuit prost să am o pauză de cărat și veselit puștimea în fiecare seară, iată că o săptămână am fost în priză non-stop. D-aia am și chemat-o pe maică-mea pe la mine, să nu mă scurtcircuitez și să explodez cumva copilu’. Ei bine, pișcoțenia a decis că ăsta ar fi un moment bun să treacă printr-un salt mental, un puseu de dinți (caninii, nu oricare), și un nemărginit dor de ta-su, pe care în fiecare seară îl căuta prin casă „ta-ta. ta-ta?” (adorabil, nu?… nu!). În zilele acelea am avut copil de marcă! (știți voi, lipit de mine ca marca de scrisoare). Ce am simțit? Păi ce simte orice om în fața unei traume – cele 5 stadii ale durerii:
– negare: nu, nu se poate! n-o să plece! n-o să poată… hmmm, se pare că poate… poate că i se anulează zborul… nu s-a anulat, a plecat. Nuuu, nu e adevărat, nu sunt singură cu copilul. Ce naiba mi se încolăcește pe picior ca un pui de piton?!?!
– furie: cum dracu’ de l-am lăsat să plece? Cum a putut să dezerteze așa? Fir-ar mama ta de câine care ai îndrăznit să lingi jucăria copilului sau să respiri! Fir-ar mama ta de copil (adică eu!) care nu doarme și orăcăie non-stop, mă, nu mai plânge, ce ai?! ce vreeei?! taci odatăă, aarrrggghhh!!!
– târguială: te roooog nu mai plânge, te roooog dormi, dormi și taci și îți iau ce vrei tu!!! Cum nu vrei nimic? Vrei să plâng și eu?! Na, că plâng și eu!!
– depresie: cearcăne până la buric – bifat! paranoia și insomnii – bifat! lipsă de poftă de mâncare – bifat! legumă morocănoasă scursă pe unde apucă – bifat! trimis zeci sau sute de mesaje disperate noapte de noapte soțului care dormea (ca nesimțitu’) neîntrerupt câte 8-9 ore pentru prima oară într-un an de zile – bifat bifat bifat!
– acceptare: având în vedere că în a 3a noapte (pe la patru am, după trei ore de plimbat 10+ kile de copil în brațe, doar doar o tăcea și-o adormi), în timp ce fumam ca trista în baie, eu căutam bilete de avion, să văd câta gaura în buget ne-ar face o întoarcere mai devreme a lu’ tati… acceptarea n-a mai ajuns niciodată. Noroc că a ajuns tati teafăr și nevătămat și apt de legănat.

Și cum se știe că nu e bine să lași nebunii să aibă grijă de copii, toate cele 5 zile am sechestrat-o pe maică-mea la mine, să mă țină să nu arunc copilul pe geam.
Maică-mea inocentă, în prima zi: hai că vin pe la tine să te ajut un pic.
Seara (deja vădit obosită): hai că noaptea oricum nu am cum să te ajut, că nu adoarme cu mine, mă duc acasă, și vin mâine la prima oră. // Auzi, da’ nu mai bine stai tu aici și la prima oră ești gata ajunsă fără tevatură?!
A doua zi: știi, am programare mâine la doctor, astă seară chiar nu mai pot sta. // Dar ce programare ai, ce tre să faci? // Păi să iau niște rezultate și o rețetă… // Da’ ce, tata nu poa’ să se ducă să ți le ia? Lasă, stai aici cu noi…
A treia zi (după ce noaptea respectivă a tras un picior zdravăn în poarta de siguranță – căci la noi e beznă ca-n peșteră, să poată dormi pișcotul – de i se umflase ca butucu’): hmmm…. poate ar trebui să mă duc la doctor, să văd dacă nu mi-am rupt degetul mic. // Pfff, degetul mic! Și așa n-ar avea ce să-ți facă… uite, ia niște diclofenac și niște gheață și stai liniștită la noi, că nu poți pleca cu piciorul umflat așa.
A patra zi: resemnată și cu piciorul mai bine, a rămas fără proteste până a cincea zi, că ce mai conta încă o noapte de nesomn și o zi de amețit după titirez?
A cincea noapte: când a ajuns în sfârșit acasă săraca maică-mea, a dormit 12 ore. Norocoasa!

Judecăți prin parcuri:

Acum că mergem mult la joacă în parc, a început interacțiunea – între gremlin și alți copii (care sunt simpatici doar de la depărtare, se pare), între mine și alte mămici, între bunici băgăcioase și gremlin, de toate. Fi-mi-ar karma de profesoară care ani de-a rândul a judecat în tăcere părinți pentru felul cum și-au crescut copchii. Mi-a dat și mie karma asta un dătător profesionist cu fundul de pământ, numa’ bun să mă facă să-mi lucrez empatia pentru părinții ceia. E obosit sau îi e sete și n-am anticipat la secundă? I-am zis să nu bage pietricica în guriță sau bățul în nas? I-a luat cineva jucăria? Fund + pământ = love, și un plus de mușcat degetele de nervi. Mi-nu-nat.
Iar eu tot nu mă pot abține să nu judec ce mai văd prin parcuri în materie de părințeală, deci sigur karma o să mă urmărească îndeaproape în continuare, să-mi pună piedică din când în când. Ca de exemplu pe bunica ce se încăpățâna să-și țină nepoțica atârnată de mâini și în același timp să îi spună încontinuu(uuu) să calce pe TOATĂ talpa. N-o fi văzut că în puținele dăți când o lăsa în pace, copila călca foarte bine?! Îmi venea să-i zic „nu mai atârnați doamnă copilul ca slănina la afumat, că se descurcă și singură!”. Dar n-am zis nimic, desigur, fiecare cu piticii lui (la propriu). Spre deosebire de bunica teroristă de tipul „nu fugi, nu te sui invers pe tobogan, nu țipa, nu te tăvăli, ia mâna din apă, dă-te jos de-acolo, dacă nu ești cuminte mergem acasă!!” care în stăpânirea ei peste tot parcul, se luase și de fiu-meu și de mine „sus sus SUS! Mergi în picioare! În picioare, n-auzi?! Țineți-l doamnă de mânuțe să meargă”. Sfidare maximă în tandem: eu i-am zis „nu mulțumesc, nu îl iau de mâini, că se descurcă și singur” în timp ce fiu-meu se plăcințise complet pe jos, pe burtă, ridicând doar ochii triumfător la tanti-dictator. Săraca, mai să facă infarct (și-a dus mâna la inimă, „hiiii!!”) când plodinski al meu vântura o băltoacă în toate părțile într-o veselie. Cum ne-o supraviețui copiii ăștia, nici eu nu știu… 🙂

Related Posts