1 an: Cu soacra și-alte bunicuțe, care mai de care.

Petrecere

[Aseară la un curs la doctorat se vorbea despre „ocurență istorică”. Mno, faptele de mai jos au ocurența istorică oleacă deplasată și deja trecută. Cu vreo patru luni, căci atât mi-a luat să(-mi) revin. Scuzați! Promit să urmeze curând și povestea despre cum am intrat la menționatul doctorat și m-am aventurat să-i găsesc pișcotului mamă-de-serviciu (adică „bonă”, da’ nu știu de ce, nu-mi place mie cuvântul ăsta), și despre cum a început gremlinache să bobeacă (vorbească). Deocamdată, însă, câteva momente de pe la un an întreg de bebe.]

Cine a zis că va fi mai bine cu trecerea timpului? Care sunteți mă, ăia care mi-ați dat speranțe?! Să vă mulțumesc, nu de alta 😀
Deci, raportez, la un an, cu (ne)somnul e la fel. Sau mai rău. Nu mai intru în detalii, că abia am apucat 5 ore azi noapte, dar nu toate de-odată și văd tastatura în ceață. Mai bine băgăm o cafea, vă arăt o poză-miracol și trecem mai departe.

miracol

Noroc că a venit soacră-mea în vizită vreo lună. Dap, ați citit bine. Cu mama soacră n-am glume, am noroc! Zici că sunt în vacanță de când a venit. Aaaaleluiiia! (Mă rog, mai puțin momentul în care era să fac infarct în supermarket. Eu împingeam liniștită la căruț, tati analiza la fel de liniștit niște scule, iar copilul se auzea de la vreo doua culoare mai încolo. Uitasem că soacră-mea împingea copilul și eu cumpărăturile…. Așa-i când te boierești cu prea mult ajutor!)

Ehei, deci de-acu’ am băiat mare. Știe tot felul de chestii și le pune în practică spre amuzamentul și/sau disperarea celor din jur. Exemple:

  • merge, câteodată și aleargă. Așa, fix de ziua lui, în văzul puținilor invitați înghesuiți în puțina noastă curte (cu care am sărbătorit că atât noi cât și rodul-plodul am supraviețuit până aici), în ciuda faptului că nu i-am făcut nici „photo session”, nici „smash the cake”, nici animatori nu i-am adus, și nici moț nu i-am tăiat (că n-am avut ce, nu e vina mea!), și nici de mână nu l-am ridicat vreodată, omulețul a decis să renunțe la de-a bușilea și să meargă. Și imediat după să și alerge. Deosebită abilitate. Sunt mândră ca curcanu’ de mărgele (pe bune!)! Da’ buton de pauza are?! Nu că aș vrea să-i stingheresc stilul, da’ câteodată mai au și mamele câte o urgență. Gen, știți și voi… chiar și mamelor shit happens! Ei, să vedeți ce mișto e să fii țintuit într-un anume loc al casei, cu toddleru’ scăpat liber în restul locuinței. Să vedeți atunci transpirații și frisoane. Așa am inventat un nou joc. Caca-cucu-bau se numește. Uite, eu fac caca și când zic cucu-bau, tu ieși de pe unde te-ai băgat și îmi mai arăți ce mesteci, ce ai rupt, ce ai tras peste tine, ce-ai băgat câinelui în ochi, ce ai răsturnat în bucătărie, biluța pe care ai găsit-o sub pat, ce naiba s-a auzit?! Ăla e extinctorul?!?! Unde ești?! Cucu-bau… cucu-baaaaaau!!!!!! Într-un final l-am atras cu baxul de hârtie igienică (pe sistemul din rahat, bici). Sigur, a nins hârtie în toată casa în zece minute, dar hei, măcar aia nu are margini ascuțite.
    Și vine soacră-mea: „ia zi, ai făcut caca?”. Eu de colo: „da… nu m-am simțit prea bine dimineață.”. Ea de dincolo: „ăăă… eu îl întrebam p-ăsta micu’ ”. Aham, da, e mai logic așa, da… „a făcut, a făcut și el.” Ce pot să spun? La noi în casă numai discuții de academicieni. Ce să-i faci? Sunt și zilele de căcat o sărbătoare în felul lor.
  • face buru-buru. Adică, să vă explic. Cu buru-buru, orice lichid, în loc să o ia pe gât în jos, o ia în toate părțile, pe masă, pe piept spre buric, pe pereți, pe tricoul meu, pe întrerupător… Îmi zice maică-mea, „da’ nu-i mai pune, dragă, supa în cană, pune-i-o în sticlă”. Mi-am dat una peste frunte și m-am executat. Prima zi (cred că l-a luat prin surprindere) s-a executat și el și a băut supa. Mama e un geniu! A doua zi ne-a arătat el geniu diabolic, că buru-buru merge și (d)in sticlă! Ok, grevă de supă să fie! Na, stai constipat! Nu merge nici psihologia inversă, degeaba. Acum încerc să-i arunc supa pe gât cu lingura, trei sferturi o linge câinele de pe gresie, da’ poate ceva ceva ajunge și în stomacul lui încăpățânat.
  • se spală pe dinți. În fine, mestecă la o periuță, dar intenția e bună. Și pe lângă mă bag și eu cu degetarul de silicon. „Hai, mami, zi iiii-iiiiiiiiii-IIIIIII în pana mea, dezvelește și tu bruma aia de fasolică!”. Ce să dezvelească, că e pe degetarul ăla ca pitbullul pe anvelopă. Săracu’ dejtu’ meu vânăt ca pruna! Cine a inventat degetarele alea ar trebui să găsească o variantă cu scut! Oricum, copilul știe ce face. De exemplu, dă și cu ață dentară. Adică, în fine, dă cu periuța pe jos, iar apoi o bagă în gură plină de păr de câine…. ce, nu se pune? 😀
  • vorbește cu intonație. În fine, nu vorbește, dar e cu intonație. Și cu miștouri subtile către francezi. Mai ales când trec nenii ăia cu fiare vechi pe stradă. Nenea: fiaaaare veeeeechi cuumPĂĂĂĂR! Plodinski: aaaaaae eeeeeee uuuuAAAAA! Bună ziua n-ai zice și tu!
  • promovează sexul responsabil și folosirea metodelor contraceptive. Cel puțin ăsta cred că e efectul asupra cuplurilor (prea) tinere pe care le găsește încolăcite pe bănci prin parc și la care se holbează cu un interes ce ar tăia oricui orice poftă. Se duce țintă, se apleacă ușor în față, dă capul un pic într-o parte și fixează o privire sfredelitoare. „Ce faceți, vă pupați? Păi… așa, cu limba? Ia, mai pupa-ți-vă o dată! Iii… unde îi pui mâna?” „Hai, mami, hai să mergem, hai la mingiuța ta, hai la leagăn, hai….!„ „Mniiiiu-nunuu!!” și se trage din mâna mea, să se ducă țintă la averea amărâților, lăsată din inconștiență și ardoarea amorului, pe bancă, la îndemână. „Ia, ce-aveți voi aici? Telefon? Tabletă? Ochelari de soare? Pot să le dau pe jos? Uuuu, ce bicicletă mare aveți, o să mă pun pe vine, să învârt de roată, mă scuzați, că s-ar putea să dau niște claxoane aromate din poziția asta.” Și le văd privirile săracilor, cum se scurge toată pasiunea din ele și cum își spun în gând, la unison „nici să nu se gândească că-l las fără prezervativ”, „aoleo, să ne oprim în drum la mega, să iau prezervative!”. Misiune îndeplinită!
  • Trece printr-o fază experimentală de dezvoltare, în care testează ce se întâmplă când aplici obiectelor diferite forțe. Mai pe scurt, aruncă. Aruncă, trântește, troznește, șutuie. În combinație cu noua descoperită mobilitate, raportez că am ajuns la faza în care avem jucării pe fiecare centimetru pătrat din casă. Nu că ar avea atâtea jucării (deși a venit soacră-mea și, ca orice bunică ce se respectă, i-a reînnoit stash-ul la greu), dar orice e o jucărie. Adică e mai interesantă valiza, dă-le încolo de mașinuțe!

    Lectura si valiza

    Si da, am un tel (nu prescurtarea de la telefon, un tel d-ăla de bați ouăle cu el) în mijlocul sufrageriei, ciocanul de șnițele în pantofar, pantofi și în pat și lesa câinelui în cadă.
    În contextul ăsta am făcut o greșeală fatală. Într-o seară am zis „da’ ce mă, ia mai dă-le încolo de jucării, nu le mai strâng deloc. Așa să stea! Eu mă duc la somn!” După care am stins veioza din capătul opus al camerei și în întunericul beznă am realizat că podeaua s-a transformat subit în câmp minat de chestii ascuțite și chițăitoare. Nu vă zic cu ce transpirații am ajuns la ușă. Asta da adrenalină!

Altfel, tot prin parcuri ne petrecem timpul. Printre copii, jucării, mămici… dar știu că voi vreți să mai citiți despre bunicuțe 😉 Azi avem așa:

U-aa, taa-ee (Uța, taree)

  • Bunicuța ajunsă la vârsta întrebărilor: a ignorat femeia faptul că mă retrăsesem pe o bancă, flancată de soacră pe partea „expusă”, să alimentez copilul în liniște. Vine lângă noi, face aceeași schemă pe care o face piticul meu cu iubiții, se apleacă ușor în față, dă capul într-o parte și o scoate: „aaa, țiți, ce bună eee… cât îi mai dai, mamă, să sugă?”. ”Păi… până termină, doamnă.”. ”Daa, păi acum așa e la modă, să le dai până la 3-4 ani, cât vor ei.”. „I-auzi, puiu’, suntem la modă!”
    Da’ pe bune, cum ar fi să îl înțarc acum, când abia îmi place și mie în sfârșit treaba asta cu alăptatul? E tare fain să alăptezi un toddler, atâta drăgăleală și iubirică mai rar (în fine, mai puțin momentele „alea” o dată pe lună. Căci spre norocul meu au revenit, ce-i drept dupa 2 ani de pauza (oh, yeah!!). Habar n-aveam că doare ca naiba să alăptezi în zilele alea. Doare. Ca naiba. Zici că îmi intră soarele în ochi de câte ori se înfige acolo. Cred că pot face o colecție de momente „dragostea doare”. Când o public, vă spun).
  • Bunicuța profesor: o aude pe soacră-mea vorbind în engleză și vrea și ea: „oh, you speak English!”. Soacră-mea: „Yes, I’m Australian.”. „Ah, you have that accent where you mispronounce the „ei” diphthong.” „….?!”. ”for example you say <<to-die>>, but you mean <<to-day>>.” Pam-pam!
  • Bunicuța insistentă: scot și eu copilul din casă ca din cutie (adică curat, dar șifonat… serios, cum ar fi să bag fierul în priza cu pișcotul jucându-se de-a cowboii și indienii pe lângă mine?!). Îl vede o tanti în parc, și începe: „Da’ de ce murdar pe hăinuțe?” „Nu e, doamnă, încă, dar rezolvă el imediat.” „Cum nu e? E! E murdar peste tot.” „Vă bate lumina prost, doamnă (bate-v-ar norocu’ bine… peste gură). E ok, multumim.” „Da’ cât are?” „1 an.” „Și mergeeeee?!?!?!” („Nu, vi se pare, de fapt plutește…”) „La un an, ia uite dom-le, la un an. Și băiat! Că băieții sunt leneși… e primul băiat pe care l-am văzut să meargă la un an!” Copilul (simțind probabil cum se umflă mândria în el) scoate un „gâ-gâââ” aprobator. „Waaaa, si vorbește!!!” („Da, sigur, a primit chiar ieri premiu la un concurs de oratorie…”) ”Ee… a gângurit și el acolo.” „Nu, nuu, a zis un cuvințel! Și mergeee!”. Eu nu cred în deochi, da’ ca să fiu sigură mi-am luat piticania și i-am zis un Tatăl Nostru (să ne apere de băgăcioși) în drum spre tobogan. Amin și ‘ai noroc!

Related Posts