Mama spune că sunt cel mai înțelegător copil al ei (e doar sindromul mijlociului, nu-mi arog alte merite), dar că trebuie să am mai multă răbdare și tact (aaam destul din amândoua… dar la muncă, unde mă plătesc să am. Acasă – săracii băieții mei! – n-am auzit eu de finețuri d-astea).
Bărbatu-meu zice că (cel puțin de când cu sarcina) nici fitil nu mai am, explodez direct. True story…
Elevii mei cred că sunt o combinație între o profesoară bună și o profesoară rea. (știți bancul ăla cu „râdem, glumim, da’ nu părăsim incinta”? Așa și eu.)
O doamnă (tare dragă) din gașca în care mi-a copilărit patrupedul (primul copil 🙂 ), vorbea într-o iarnă cu vuvuzeaua mea de câteva luni și îl căina:
„Of of, te călește maică-ta asta, nici o hăinuță n-a pus pe tine.” (nu pusesem, cum nici pe copil nu prea pun).
„Of of, nici biscuiți nu pot să-ți dau, că nu te lasă să mănânci în parc.” (mă scotea din minți asta cu recompensele împărțite la parc, cum mă enervează la culme mămicile care dau de mâncare celor mici FIX la locul de joacă. E plin parcul de bănci și locuri de picnic. De ce tre’ să îl alergi cu banana în sus pe tobogan, în timp ce salivează restul în jur, nu înțeleg!).
„Of, of, ce te mai smucește din lesă (cine are nația mea de câine știe că nu merge dresat doar cu șoapte și gâdilături) spartană mai e maică-ta asta!”.
Ca să vedem împreună cum oi reuși să mă înțeleg cu copilu’, și el amărâtu’ cu mine, rămâneți pe recepție!